Interviu: Cristian Olaru, actorul care are spectacolul în sânge

Gabriela Ganea

(clasa a IX-a, C.N. Ion Ghica)

Provine dintr-o familie de artiști. „Bunicul meu a fost muzician, mătușa mea este actriță, am un unchi care, la fel, este muzician... Deci pot spune că provin dintr-un mediu artistic”. Așa se prezintă actorul târgoviștean Cristian Olaru, cel pe care am avut ocazia să-l intervievăm la Atelierul de Jurnalism și Comunicare. În această perioadă, îl putem vedea la Teatrul Municipal Tony Bulandra în spectacolul de improvizație „Comedy Game Show” și în „Bacantele”, o piesă după Euripide, în regia lui Mihai Măniuțiu. Îl putem găsi, de asemenea, înconjurat de adolescenți, la școala de dezvoltare personală pe care de curând a reușit să o acrediteze.

Cristian Olaru: Aici mă joc cu elevi de vârsta voastră (15-17 ani). Zic eu că e o școală sau un curs mai amplu, care e binevenit având în vedere că voi sunteți la o vârstă la care ar trebui să fiți ghidați. Ați uitat să vorbiți cu cei mai mari și, chiar și atunci când vorbiți între voi, vorbiți cu totul altceva decât ar trebui.

Rep: Înveți lucruri noi de la copii?

C.O.: Cred că ei sunt cel mai bun material pentru documentare indiferent despre ce subiect este vorba. Învăț zilnic lucruri noi de la ei și, mai mult decât atât, mă hrănesc oarecum din energia lor.

Rep: Care este ultimul lucru pe care l-ai învățat de la ei?

C.O.: Ultimul lucru pe care l-am învățat a fost de la o puștoaică tot de vârsta voastră: „Niciodată să nu plângi dacă nu ai niciun motiv care să te facă să plângi!”. 

Rep: Hai să revenim la meseria ta de bază, cea de actor. Cum ai descoperit-o?

C.O.: M-am îndrăgostit de mic copil de meseria asta, undeva pe la 12 ani, și am urmat tot feluri de cursuri. Dar atunci când a venit vremea facultății, nu am dat de prima dată la actorie... Aveam o prietenă pe atunci și, cum sunt toți adolescenții îndrăgostiți, am zis că o dau încolo de actorie, nu plec, lasă că fac altceva... Și am dat la Marketing. Și mergeam foarte conștiincios la facultate, până când, la un moment dat, o doamnă profesor m-a ridicat în picioare după ce explicase două ore cursul și mi-a pus o întrebare din ce predase. În momentul ăla, i-am spus că îmi pare rău, că nu e vina dumneaei pentru că a explicat totul cât se poate de clar, numai că eu un pot să înțeleg așa ceva, refuz să-mi placă așa ceva. Din momentul ăla, nu am mai dat pe la școală și m-am apucat de teatru, m-am pregătit pentru facultatea de teatru, hotărât fiind să fac ce-mi place, cu toate riscurile de rigoare.

Rep: Te-au susținut ai tăi în chestia asta?

C.O.: De susținut, m-au susținut după ce am intrat la facultate; niciodată înainte! Tata a vrut să mă fac informatician, iar mama, medic. Le-am zis însă că dau la teatru pentru că pot să joc personaje de genul ăsta, pot să joc un medic, pot să joc un informatician, așa că o să-i mulțumesc la un moment dat!

Rep: Și ai reușit să joci un rol de medic sau informatician până acum?

C.O.: Am jucat medic, informatician încă nu am reușit, dar până la urmă trebuie să-mi iasă! (râde)

Rep: De ce ai ales să faci facultatea la Târgu-Mureș și nu la București sau în altă parte?

C.O.: Din două motive: cunoșteam oameni acolo, cunoșteam actori buni de la Târgu-Mureș cu care lucram chiar dacă nu aveam facultate. Dan Țopa, din punctul ăsta de vedere, mi-a dat o șansă de a mă dezvolta în timpul facultății, dar și înaintea ei... Cred că este un lucru mare pentru un student la actorie să joace într-un teatru profesionist, ei bine eu nu am jucat doar în teatrul din Târgoviște, ci în marea majoritate a teatrelor din Ardeal; și, astfel, am avut un plus. 

Și, în afară de asta, am dat la Târgu-Mureș pentru că m-a deranjat un lucru la București: anual, ieșeau pe porțile facultăților de profil 80 de actori. 80 de actori pe care teatrele nu puteau să îi asimileze. La Târgu-Mureș în schimb, erau doar 10 locuri și mi-am zis că e mult mai ok să fac actorie într-o clasă cu 10 elevi și 3 profesori, decât să fac actorie cu 60 de elevi și un singur profesor. Îmi amintesc că-n timpul facultății se lucra tot timpul, intram dimineața la ora 9.00 și ieșeam a doua zi dimineață pe la 2-3... Asta înseamnă să faci teatru.

Rep: De ce ai ales să te întorcí în Târgoviște după facultate?

C.O.: Nu știu dacă am ales. Lucram dinainte de facultate aici. Am început cu teatru de păpuși, am făcut 3 ani de teatru de păpuși.

Rep: La ce vârstă ai fost prima dată la teatru ca spectator?

C.O.: Cred că pe la 6 ani... Era o piesă în care mai târziu am jucat și eu - „Cocoșelul neascultător”, era un spectacol pentru copii!

Rep: A fost cineva care te-a îndrumat de mic să faci actorie?

C.O.: Mătușa mea, fiind actriță, mă tot lua cu ea pe la repetiții, la teatru, pe la evenimente, și a început să-mi intre microbul ăsta în sânge. Cred că de fapt este vorba de un microb, e ca la fotbal, când dai cu piciorul în minge, dai gol, te aplaudă lumea că ai dat gol sau te laudă lumea că ești bun, cred că așa este și în teatru. 

Rep: Dacă ar fi să-ți alegi altă meserie, ai renunța la actorie?

C.O.: Niciodată!