Ajungi să vorbești cu ea. Și afli că, uneori, duce dorul lungilor zile petrecute pe teren, la conferințe de presă, bătând străzile orașului și satele județului după reportaje nemaiauzite, mergând prin ploaie și pe caniculă să întâlnească necunoscuți și să născocească subiecte de știri. Îi e dor de seriozitatea și regulile stricte ale jurnalismului curat. A ales însă confortul unui scaun ergonomic și al unei emisiuni de divertisment care-i consumă mult mai puțină energie și mult mai puțini nervi.
”În plus, e foarte interesat să te afli de partea cealaltă, să ai ocazia să „răsfoiești” zeci de ziare zilnic - virtual, din păcate - și să râzi de ei; de cei care fac știrile. Râzi de conținut, de formă, de greșeli. În fond, în fiecare dintre noi zace un mic pui de cârcotaș” - zice Alexandra zâmbind.
Și-apoi te invită că o cunoști. Pentru asta, îți arată zecile de plante pe care le crește în balconul ei de la etajul 8, îți deschide partea ei de șifonier - pe jumătate plină cu bocanci și haine de munte, rucsaci, saci de dormit, izoprene și parazăpezi. Îți arată poze. Sute de poze cu zeci de munți pe care i-a urcat și pe care i-a și coborât. Și-ți spune că asta-i place la viața ei: că se aseamănă 100% cu muntele.
„Îl urc cu o plăcere nebună, mă grăbesc să ajung sus, mă bucur de orice vietate sau floare, oricât de mărunte, întâlnite în cale, și reușesc - în vârf - să-mi ofer o singură clipă de relaxare deplină. Pentru că apoi începe, subit și fără nicio avertizare, coborârea; care mereu e grea, anevoioasă, uneori dureroasă până la lacrimi și sânge. Îți vine s-o iei de-a rostogolul, dar nu funcționează așa. Trebuie să înveți să ai răbdare, să inspiri și să expiri, să închizi ochii, și-apoi să ajungi la țintă. Înapoi de unde ai plecat. Pentru ca mâine s-o iei de la capăt”.
Da, mâine o găsești pe Alexandra tot la radio.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu