Să fie opera lui Dumnezeu? Nu, e doar curiozitatea unui jurnalist

Cristiana Preda

(clasa a X-a, C.N. Ienăchiță Văcărescu)

  

Nenorocită sonerie! Trezește și morții din somn, dar ochii mei tot se încăpățânează să rămână închiși. Dragoș a plecat de mult. Acum stă probabil în fața unui calculator și se gândește la cine știe ce calcule. L-am auzit trântind ușa când a ieșit din apartamentul nostru modest. Mi-a strigat ceva, dar nu îmi amintesc ce. Îmi hârșâi picioarele de cearșaf, ușor, ușor, spre marginea patului. Încă puțin și stau rezemată pe muchia patului. Depun un ultim efort. Am reușit, sunt în picioare. Mă duc în bucătărie, unde găsesc cafeaua. E rece. Alături zace un bilețel ponosit pe care scrie: „Mi-am făcut o omletă cu niște șuncă găsită în frigider. A fost delicioasă. Dacă vrei și tu, fă-ți! Vezi că am mâncat eu ultima prăjiturică. Te iubesc!” Sunt profund impresionată, e tipic lui. Dușul rece reușește să mă trezească. Îmi admir pungile de sub ochii, muncite cu trudă, timp de luni de nopți nedormite cum trebuie. Mă uit la ceas și încep să înjur. Nici nu m-am trezit bine și sunt deja în întârziere. Am timp însă să îmi termin cafeaua. Mă îmbarc în mare grabă, nu îmi fac griji legate de ținută. De la o vârstă îți intră în reflex, mai ales într-o slujbă ca a mea. Mă încalț cu unica mea pereche de sandale, încui ușa și plec. În fiecare dimineață este aceeași poveste.

Se pare că o să am parte de un mini-maraton azi. Pe Bulevardul Cireșilor încep să îmi recapitulez lucrurile pe care le-am avut de făcut. Știrea despre băiețelul orfan care a învățat să cânte le pian e cutremurătoare. Aseară la ora 1.20 încă lucram la ea. Am pus-o în geantă lângă dosarul galben. Reportajul despre papagalul care a străbătut jumătate de țară pentru a-și găsi stăpânul e gata și el. Ăsta sigur o să-i placă șefului meu. Am depus aplicația pentru cursule de italiană, sper să fiu admisă. Cine știe? Poate pune norocul ochii pe mine. Nu! Când ai o carieră ca a mea, nu ai voie să te încrezi în noroc. Dacă vrei să ai parte de noroc, trebuie să ți-l faci singur sau să plătești scump. Nimic nu e gratis. 

Mă uit la bătrâna din colțul străzii. Stă ghemuită, învelită într-o cârpă, cerșind un bănuț. Speră să primească o monedă pentru a-și achiziționa măcar o fărâmă de noroc, o fărâmă din șansa de a trăi într-o lume mai bună. Nu primește nimic, căci cine are, are prea mult pentru a da. Singurii care se opresc să împartă ceva din soarta lor nefericită cu bătrânica sunt cei ale căror daruri sunt inutile.

Opresc o clipă înșiruirea gândurilor mele și mă uit la ceas. Am întârziat deja 10 minute. Șeful meu probabil se plimbă nervos prin birou, întrebându-se unde sunt. Nu îl pot ajuta, n-are decât să aștepte. Trebuie să îmi fac meseria. E timpul să fiu jurnalist! Să mă documentez, să scormonesc în mizeriile societății, să pun întrebări și să suport privirile crude ale oamenilor din jurul meu. Din fericire, jurnaliștii au întotdeauna arma lor secretă. A mea e curiozitatea! Da, am o curiozitate de invidiat!

Am aflat tot ce voiam să aflu. Fug în biroul meu micuț din redacție, ignorând comentariile superiorului meu, și mă apuc să pun cap la cap informațiile pe care le-am cules. Este vremea să privesc cu ochi reci întreaga situație și, totuși, să îmi păstrez flacăra vie din suflet. Încep să caut armonia perfectă dintre cele două, astfel încât să ajungă la un echilibru. Când consider că sunt cel mai aproape de formula asta, mă apuc de scris și adevărul se așterne singur pe hârtie.

Exact așa cum am presupus. Am terminat repede, căci asta am învățat în ani de muncă: trebuie să fii rapid. Prezint materialul echipei și este primit așa cum se cuvine. Va fi publicat. Acum nimic nu mai contează. Am încercat să ajut un om, prezentând adevărul, și am reușit. Sunt cu un pas mai aproape de o lume mai bună. Sau mai rea... 

Niciodată nu știi cum va reacționa mulțimea la ce scrii. Uneori mă simt ca un cioban, iar ei, muritorii de rând, sunt oile mele. Mă simt ca un alt Dumnezeu. Așa sunt creată să fiu, iar fără mine nu există nimic; nu există Adevăr.

Acum, nu-mi mai rămâne decât să mă duc acasă să mă culc, ca mai apoi să mă trezesc din nou și s-o iau de la capăt cu o nouă „rutină”.