duminică, 31 august 2014

Nu crezi până nu vezi: Povestea unui telechinetic

Roxana Cotorogea
(C.N. C-tin Cantacuzino)

Pe lângă puterea de caracter și de muncă, oamenii dețin puteri ce țin de inteligență și minte: Puterea minții. Telechinezia este o aplicație a acestei Puteri a minții, care presupune influențarea unor elemente fără a interveni fizic. Aceasta poate fi folosită pentru a muta ori pentru a modifica starea unui obiect. Mulți afirmă că telechinezia nu există cu adevărat, ci că este doar o metodă de fraudă și înșelătorie. Zicala spune „Nu crezi până nu vezi”, astfel că mi s-a dat șansa să aflu dacă telechinezia există.

Întâmplarea făcea ca, în ziua cu pricina, școala să mă numească elev de serviciu, lucru pentru care eram nemulțumită și revoltată. Era agitație în acea zi: numeroase activități cu profesorii, inspecții și ore deschise ce necesitau implicarea tuturor celor disponibili, adică inclusiv a mea, ca elev de serviciu. Prin această implicare „necesară”, am făcut cunoștință cu un profesor, al cărui nume va rămâne sub anonimat.

sâmbătă, 30 august 2014

Povestea celei mai populare fete din școală

Ioana Rădulescu
(C.N. Ienăchiță Văcărescu)

„Toată lumea crede că mă știe, însă imaginea pe care mi-am creat-o este aproape virtuală. Este doar o perdea ce ascunde complexitatea gândurilor mele, a sensibilității mele, a experienței și, mai ales, a firii mele - paradoxal - introveritite. Am ajuns populară pentru că m-am implicat în multe proiecte și pentru că, așa cum ceilalți spun, mă caracterizează firea mea caldă pe interior, dar și frumoasă pe exterior. 

Lucruri care mă deranjează la această viață populară? Sunt multe. Unul ar fi faptul că majoritatea persoanelor cu care am de-a face se lasă ghidată de aspectul meu plăcut. De multe ori, doar pentru că sunt atractivă, atrag priviri și sunt puțini cei care se mai străduiesc să mă cunoască cu adevărat, să mă placă pentru ceea ce am în minte și în suflet”. 

Jurnal de vacanță: O casă mică şi bătrânească

Ioana Ionașcu
(C.N. Ienăchiță Văcărescu)

Presupun că toți oamenii au amintiri plăcute legate de locurile copilăriilor lor. Cei mai mulți, probabil, își aduc aminte de weekend-urile petrecute la bunici la țară. Ei bine, aflați că eu nu am avut bunici la țară, bunicii mei stând la bloc, în oraș. Cu toate acestea, am un loc special de care îmi voi aduce aminte cu plăcere pentru tot restul vieții. Acest loc este casa în care a copilărit bunicul meu, și da, este la țară. 


Casa copilăriei lui este o construcție mică și bătrâneasca situată într-o livadă mare plină de meri. Casa în sine este acum în paragină, dar încă poți simți că a fost o casă ce a cunoscut fericirea și iubirea. Înăuntru încă se mai află mobila veche ce poartă acum urmele timpului. Este o senzație foarte ciudată să umblu prin camere și să îmi imaginez o variantă mai tânără a bunicului făcând același lucru, fiind în căutare de aventuri. 

De câte ori mă gândesc la copilărie, frânturi din zilele în care veneam toți și ne strângeam în fața grătarului îmi vin în minte. Casa fiind în paragină, n-a mai locuit nimeni acolo de zeci de ani, aşa că a rămas doar un bun loc în care să te ascunzi de soare. De asemenea, îmi aduc aminte cu plăcere de momentele când jucam fotbal în grădina din fața livezii împreună cu tatăl și bunicul meu și de mândria care se citea pe fața tatălui meu de câte ori apăram o minge. Îmi aduc aminte cu drag când bunicul mă ducea în brațe în livada din spatele casei, la umbră și răcoare, și mă lăsa într-un pom, îndemnându-mă să iau cât mai multe mere. La sfârșitul zilei, eu cu tata aveam obiceiul de a ne împinge unul pe altul în căpițele cu fân din fața grădinii. 

Cele mai multe și cele mai fericite momente ale copilăriei mele sunt înglobate în livada imensă ce are în față o casă mică și bătrânească. 


vineri, 29 august 2014

Jurnal de vacanță: Din vârful dealului

Roxana Cotorogea
(C.N. C-tin Cantacuzino)

Simt o presiune exercitată asupra întregului meu corp. Mă țin de urechi și apăs, doar doar îmi iese din minte agitația orașului adânc întipărită în memorie. Mă așez pe spate în iarbă, între cei doi copaci care-mi deschid peisajul. Sun neglijenți, plini de frunze de un verde închis care-mi îneacă priveliștea.


Este ora 10.30. În vârful dealului, între cei doi copaci grăsuni, vântul răcoros reușește să-mi facă pielea să vibreze. Este ușor, mă mângâie, mă trezește, mă răvășește și apoi mă părăsește, plecând în depărtări. Mă ridic, îmi dezlipesc privirea de cerul senin și mi-o arunc spre planul îndepărtat - acolo unde mi-a plecat și vântul. 

Pe un fundal verde și blajin, stau aruncate nebunește pete de culoare. Sunt casele ce stau cu creștetele dezgolite în bătaia soarelui. Par obosite și își ascund timide trupurile, lăsând vederii o mică pictură neînțeleasă. Căci, de aici, din vârful dealului acestuia viu, tot ce-i uman dispare și ajungi să te lași purtat de culori sumbre și voci grave, toate aparținând naturii.

joi, 28 august 2014

Și n-au trăit fericiți…

Georgiana Simion
(C.N. Ion Ghica)

Soarele apune, iar stâncile din fața mea se aseamănă cu niște străjeri demni ce-și apără lăcașul. Vântul adie, iar vuietul lui mă face să cred că mă mustră și-mi strică încercarea de a-mi aprinde o țigară. E deja noapte. Focul mă ajută să găsesc sticla de “uitare” așezată printre florile ale căror culori au pălit în întunericul nopții care mi-a pătruns parcă și în suflet.

M-a luat de mână și m-a legat la ochi. Am mers încet, călcând ușor printre pietre, evitând orice vietate pe care o puteam răni și simțeam aerul rece ce-mi umplea plămânii până la refuz. Ne-am oprit și vântul dispăruse. Mi-am dat seama că ușa nu i-a fost deschisă și lui. Până să-mi dezleg eșarfa de la ochi, am auzit urletul unui cerb care își căuta, probabil, dragostea pierdută. Deschid ochii, iar vaga lumină a lumânărilor aprinse îmi dă voie să văd niște pereți roșii de ani și înegriți de vremuri grele.

Îmi imaginez o poveste cu prințese și cavaleri, dar vântul pătrunde prin fereastra spartă și mă duce cu gândul la un castel bântuit de fantome. Gândul mă înspăimântă, iar el mă vede, mă ia în brațe și mă pupă pe frunte. Niciun spirit nu i-ar fi făcut față cavalerului meu. Numai că, n-am știut să joc rolul prințesei.

Termin țigara, mai iau o gură de “uitare” și-mi pare că aud urletul cerbului. Dar, nu. Sunt eu și vocea mea interioară. M-am întors la castel, dar cavalerul dispăruse.

miercuri, 27 august 2014

Jurnal de vacanță: Secretele pădurii

Cristina Bogza
(C.N. Ienăchiță Văcărescu)

- Dumnezeule mare, mai avem mult până ajungem ? 
Oboseala mă face să exagerez întotdeauna. Totuși, călătoria până acolo durează doar vreo două ore. Probabil simt că trec milenii pe lângă mine tocmai pentru că vreau să ajung cât mai repede în locul unde nu există reguli. Cred că ar fi bine pentru toată lumea să adorm. 

De îndată ce pleoapele au renunțat vitejește la lupta de a-mi ține ochii deschiși, îmi vin în cap frânturi de imagini și sunete. Mirosurile o să rămână vii pentru totdeauna, am fost de prea multe ori acolo ca să le pot uita. Parcă încep să aud susurul apei ce curge în spatele casei, căruia i se alătură cântecul miilor de greieri și lăcuste care se ascund printre firele de iarbă crescute excesiv. Tresar puțin când observ o șopârlă mică și speriată care se ascunde printre crăpăturile unui buștean. Părea terifiată de scânteile stinse repede de vânt care au reușit să scape de sub privirea pătrunzătoare a focului de tabără. Fumul se ridică spre cer, împreunându-se cu flăcări curajoase ce tind spre infinitul promis de miliardele de stele. Luna s-a gândit să vină și ea să vadă spectacolul oferit de natură, dar nu vrea să deranjeze, așa că stă ascunsă printre siluetele brazilor pe care tăietorii de lemne au omis să-i distrugă. Presupun că dealul era prea înalt pentru forțele lor slabe. E mai bine așa.

miercuri, 20 august 2014

Jurnal de vacanță: Amintește-ți doar ceea ce te bucură

Alexandru Vălu
(C.N. Ienăchiță Văcărescu)

Poetul Nicolae Dabija afirma, într-o poezie: “Cât trăim pe-acest pământ/ Mai există ceva sfânt”, aceste câteva cuvinte transmițând un mesaj puternic: cu toții avem ceva sau pe cineva care ne dă puterea să rezistăm în cele mai grele momente ale vieții. Pot fi părinții, o fată, un copil, religia, o casă, un domeniu, sau multe altele. Dacă toate acestea îți sunt luate, tot mai rămâne ceva: amintirile, dar nu cele triste sau dezamăgitoare, ci cele frumoase, care îți bucură sufletul. Nimeni nu îți poate lua, dragă cititorule, partea frumoasă a trecutului tău.

În momentele în care sunt trist nu trebuie decât să mă gândesc la excursia pe care am făcut-o în clasa a IX-a, la mai multe mănăstiri din țară. Un bun exemplu ar fi mănăstirea Cozia, prima oprire a călătoriei noastre. Dacă te întrebi de ce mi-a rămas această imagine încă în minte, este pentru că locul ăla m-a făcut să mă simt, încă de la intrare, mai aproape de ctitorul mănăstirii, Mircea cel Bătrân. În momentul în care am văzut mormântul voievodului, am realizat că, atunci când un mare erou moare, sufletul lui încă protejează poporul pe care l-a slujit și iubit.

luni, 18 august 2014

Să ne cunoaștem: Teodora Chiș și datoria sa față de omenire

Eu și Teodora ne-am început excursia dimineața devreme, înainte de răsărit. Ea: încă obosită, dar satisfăcută că nu a pierdut prea mult timp dormind; eu: o umbră neagră desprinsă din materie, naratorul convocat din necesitate.

- Lasă-mă să-ți spun cum o să decurgă călătoria asta, începu ea cu o voce răgușită, care abia se acorda cu hotărârea pe care încerca să o impună. Ai voie să-mi pui oricâte întrebări vrei. Ai voie să-mi spui ce vrei, oricât de dureros crezi că ar suna pentru mine. Ai voie să iei suveniruri, dar numai din locurile sigure, acreditate. Pe celelalte le știu eu bine. 

Depistez puțină plăcere în tonul Teodorei când formulează planul de acțiune. Trece brusc la solemnitate. 

- În schimb, trebuie să respecți un singur lucru. Când mergem, mergem doar în față. Nu te întorci. Nu te uiți în urmă. 

joi, 14 august 2014

Să ne cunoaștem: Ioana Ionașcu - primul capitol

Cristina Bogza
(C.N. Ienăchiță Văcărescu)

Încerc să o văd pe Ioana din perspective diferite întotdeauna. De fapt, e o combinație a tuturor viziunilor asupra ei, deoarece, până la urmă, ea reprezintă totalitatea amprentelor care au lăsat urme adânci în sufletul ei de-a lungul multor prietenii pierdute, nopți albe și momente păstrate pentru sine. E foarte greu să o privesc obiectiv, deoarece nu suntem apropiate, deși mi-a mărturisit multe secrete ascunse în spatele ochilor ei căprui.


M-a chemat într-o zi caldă de vară la ea acasă. În încercarea de a fi o gazdă bună, mi-a pus un pahar de Cola, mi-a dat o scrumieră pe care mi-a zis cu mândrie că a luat-o din Praga, primul oraș străin pe care l-a vizitat, și m-a invitat pe balcon. Două fotolii, două taburete și o masă pe care stă liniștită broasca țestoasă a fratelui său. Timi, bichonul familiei, s-a așezat lângă mine, lătrând entuziasmat spre câinii vagabonzi din spatele blocului. 

miercuri, 13 august 2014

Să ne cunoaștem: Izabela Matei - în mintea unui visător

De vorbă cu mine însămi


Când am cunoscut-o pe Izabela, prima întrebare pe care i-am adresat-o a fost: „Care este cel mai interesant gând care ți-a trecut vreodată prin minte?” Mi-a răspuns imediat:
-Era o noapte de toamnă. Cred că mereu e toamnă în gândurile mele. Ploua și fulgera puternic, iar eu mă uitam absorbită pe fereastră. Fiind captivă a tabloului dezlănțuit afară, în mintea mea a încolțit următoarea idee: dacă ți-e frică să stai în mijlocul unei furtuni, mai bine dă-mi drumul la mână. Pe mine mă fascinează. Furtunile sunt ca sentimentele. Dacă în iubire ne putem arunca vrăjiți de misterul ei și orbiți de lumina nouă ce ne inundă ochii, eu de ce nu aș sta în mijlocul unei furtuni?! Cred că am mai multe șanse să rămân în viață.

-Interesant, am spus. Cui îi era adresat acest gând?
-Sincer, nu știu. Poate că unuia din alter-ego-urile mele sau unei prietene care suferea o dezamăgire în dragoste; sau poate lumii întregi, nu îmi pot da seama. 

-Care este cuvântul care te descrie cel mai bine?
-Sunt vreo trei, care formează o combinație: visătoare, pozitivă și nesigură.

marți, 12 august 2014

Să ne cunoaștem: Alexandru Vălu și drumul spre cunoaștere

De curând am început să-l cunosc și să-l înțeleg pe tânărul Alex, care până acum nu a fost deloc interesat de propria autocunoaștere. Lui i se pare foarte interesant faptul că ne amintim cu ușurință anumite momente ale vieții, dar le uităm pe altele. „Îmi amintesc aproape toate bătăile cu colegii și momentele în care doamna învățătoare trebuia să-mi țină teorii despre greșelile pe care le-am făcut, sau trebuia să țipe la mine până când promiteam că voi sta cuminte - cuvânt pe care nu l-am înțeles niciodată în clasele primare”.

Da, ați auzit bine! Alex era un „elev problemă”, în fiecare pauză bătându-se sau făcând prostii. Cu toate astea, tânărul a învățat tot în clasele primare ceva foarte important pentru el: SĂ GÂNDEASCĂ, dar nu este sigur dacă asta îl va face fericit sau trist în viitor. „Cei mai frumoși patru ani ai vieții mele au trecut de parcă nici n-ar fi existat, urmând alți patru... dar de aici veți afla mai puține”, ne-a dezvăluit Alex. 

luni, 11 august 2014

Să ne cunoaștem: Ioana Rădulescu, Human of Târgoviște

Târgoviște este un oraș liniștit, unul dintre acele orașe pe care le poți cu ușurință aprecia ca fiind „provinciale”. Provincialismul nu este o notă menită a reduce semnificația lui în peisajul economic românesc, ci este, mai degrabă, o tușă specifică, ce amintește de atmosfera creativă a anilor 80, aceea în care poeții veneau la Târgoviște pentru a-și întâlni muza…

Aceasta este atmosfera în care am întâlnit-o pe Ioana. O vedeam zilnic, în timpul plimbărilor mele de dimineață și nu încetam să mă minunez de fascinația cu care privea cerul, în căutarea, parcă, a unui răspuns la o obsesivă întrebare. Obișnuia să își urmeze reveria pe una din băncile din parcul Mitropoliei, cu părul rebel, lăsat liber în bătaia vântului, acoperit de o pălărie în stil western ce amintea de căutătorii de aur ai vechiului El Dorado și care augmenta aerul misterios ce o învăluia. Fața ei, bine conturată, cu buze groase și ochi negri, luminoși, părea să ignore cu desăvârșire prezența oamenilor care treceau pe lângă ea.

sâmbătă, 9 august 2014

Fotografia care naște povești: „Vinul după bere e plăcere! Dar după înc-o bere?!”

„...mergeam pe gard și mă țineam de drum”

Alexandru Vălu
(C.N. Ienăchiță Văcărescu)

Fiecare dintre noi trebuie să aleagă ce va face în diverse circumstanțe. Unii ar putea deveni eroi, alții criminali; cineva alege să fie profesor și altcineva muncitor pe șantier. Eu, într-o astfel de circumstanță, am ales să fiu beat.

Într-o zi înnorată, câțiva colegi au venit la mine pentru a face un grătar. După ce l-am aprins, ni s-a făcut o sete teribilă, dar nu de apă ci de BERE. Deoarece gustul puternic și amărui nu a fost îndeajuns, după ce am terminat grătarul și ne-am așezat la masă, am desfăcut o sticlă de vin de casă. Și să nu crezi, dragă cititorule, că era unul slab. Era cel mai tare vin pe care eu și prietenii mei îl gustaserăm vreodată. Ne-am „cinstit” unul pe altul atât de mult, până am avut cu toții o revelație: am realizat că, atunci când bei mult, poți vedea rotația pământului, ceea ce înseamnă că alcoolul este un elixir magic.

vineri, 8 august 2014

Fotografia care naște povești: „Te iubesc, pentru că așa a fost să fie!”

Georgiana Grigore
(Liceul I.H.Rădulescu)

Era primăvară. Ea se întorcea de la cafeneaua în care lucra până la ora 21:00, azi au fost mai mulți clienți așa că a trebuit să mai stea 30 de minute. 
De curând au fost puse felinare pe străduța care duce spre casă. La această oră orașul este gol, așa că nu îi displace să meargă singură pe o străduță plină cu băncuțe din doi în doi metri. Ajunsă în dreptul pavelelor, a observat că al treilea felinar nu mai luminează, și că în dreptul aceluia, pe una din bănci, un tânăr citea o carte. Se întrebă cum de s-a așezat tocmai acolo unde felinarul nu luminează, cum vede să citească. 

De undeva, din spatele unui zid, se făcea auzită melodia „Tu ești primăvara mea”; răsuna cam peste tot în timpul primăverii. S-a apropiat cu pași ușori de banca pe care stătea tânărul. Nu avea de gând să se oprească, dar acesta a lăsat brusc cartea din mână: 

-Azi ai terminat mai devreme... 

joi, 7 august 2014

Fotografia care naște povești: "Interzis, cu excepția riveranilor"

Cristiana Preda
(C.N. Ien. Văcărescu)

Ca orice om care își trăiește viața zi după zi într-un orășel modest, am și eu tot soiul de zile. Zile bune și zile mai puțin bune, poate chiar rele, terifiant de rele; sunt zile la sfârșitul cărora să sar în sus de bucurie și să țip cât mă țin plămânii că, într-un final, m-a găsit și pe mine norocul; sau, dezamăgită, să mă trântesc în pat, văitându-mă că iar s-a îndragostit ghinionul de mine.

Acum, exact ca orice om care își trăiește viața zi după zi, într-un orășel modest, privirea mi se pironește de tavan. Ți-ar fi greu să crezi cât de alb poate fi uneori acel tavan. El mă ajută să văd mai bine. Să mă văd pe mine și uneori să văd prin mine.

Clipele astea în care stau pur și simplu și îmi analizez gândirea și fiecare secundă pe care am trăit-o cu pasiune, astea, prietene drag, sunt printre cele mai frumoase din viața mea. Sunt momente în care realizez cât de mult țin la anumiți oameni. Și știi ce mai îmi dau seama? Că țin exact la oamenii care au avut grijă să lase ceva din ei în mine, astfel încât eu, cea care a fost acum o secundă, să nu fie aceeași cu eu, cea care e în prezent.

marți, 5 august 2014

Jurnal de vacanță: Serenity

Izabela Matei
(C.N. Ienăchiță Văcărescu)

Din locul în care mă aflam, puteam privi spre cerul nesfârșit, iar obrajii îmi erau atinși de blânda mângâiere a razelor soarelui.Știu că am venit aici pentru că mă liniștește, pentru că acesta este locul în care vreau să fiu când simt că nesiguranța și neputința umană mă sufocă. În momentele în care gândurile încearcă să se descătușeze din lanțurile minții, dar se zbat neputincioase în disperarea lor, mă întorc la mare. 

Acum, mă simt eliberată de tot. Probabil ar fi trebuit să mă nasc aici, simt vibrând tainic o legătură între mine și acest loc. Toată săptămâna am fost agitată, m-au chinut sute de întrebări și au tropăit gălăgios înăuntrul meu herghelii de emoții. În final, mi-am zis că trebuie să mă duc la mare din nou, la singuratica mare și la solitarul cer. Tot ce voi cere nu va fi decât nisip, apă și niște stele care să clipească deasupra mea ca niște felinare mărunte. 

Poveste despre acest Pământ: o poveste ilustrată sau 16 fotografii care spun o poveste.

Cristiana Preda
(C.N. Ien. Văcărescu)


Așa începe orice basm. Până la urmă, dacă nu ar fi fost...









... dacă nu ar fi fost un pescăruș, războinic renumit care să își facă, la fel ca în fiecare dimineață, patrula pe țărmul mării,...








... să se uite în depărtare și să i se pară că zărește ceva ciudat, probabil că povestea mea ar părea bizară.








Din fericire, al nostru pescăruș curajos s-a dus să se asigure. Ce vede?! - nu-i vine a crede:






Un om al mării a ieșit la suprafață!







Comandantul este chemat degrabă.










O întreagă echipă vine să cerceteze.










Se caută probe. 












Au fost găsite urme pe țărm. 









E clar oamenii mării plănuiesc o invazie. 











Nimic nu mai e ce a fost!










În formație de luptă! 









La atac!














Oamenii mării fug speriați înapoi la casele lor,... 










... promițând că nu se vor mai întoarce vreodată.




Marea se retrage încet, lăsând pământul să trăiască liniștit. 

De atunci, fiecare val se izbește de țărm, ca mai apoi să se întoarcă spre mare, cedând postul altui val. De la această întâmplare, marea nu va mai ierta niciodată o ființă ce se aventurează să-i descopere necunoscutul. De asemenea, pământul va rămâne pentru cei ce pot respira cu plămânii.