Denisa Andrei
clasa a XII-a, C.N. Ienăchiță Văcărescu
Timpul trece, oamenii uită, valorile însă rămân...
Caractere ce pot influenţa indiscutabil viaţa unui elev, profesorii sunt persoane ale căror chipuri, nume şi măreţie nu le poţi uita vreodată.
Marius Badiţescu, un om în adevăratul sens al cuvântului, a făcut din eleganţa francezei o pasiune pentru toată viaţa şi a arătat faptul că şcoala poate însemna şi altceva decât o instituţie a terorii, chinului sau a corvoadei. Aflată într-un şoc profund, produs de trecerea iremediabilă a timpului, mă refugiez încercând să mă bucur de singura modalitate în care pot revedea acel chip îndrăgit, dar probabil, mai nou, uitat de toţi.
Asta mă duce, inevitabil, cu gândul la trecut. Mai greu sau mai ușor, îmi aduc aminte de momentele de acum patru ani în care i-am zărit pentru prima dată înfăţişarea cu aspecte predominant greceşti, însoţită de un miros greu de tutun.
Ironia glasului ce putea fi observată indiferent de frază sau cuvânt, "r"-ul franţuzesc rostit într-un mod perfect, precum şi ochii de un albastru pur (ce se pregăteau parcă de întâmpinarea oricărei perechi de ochelari - de pe cap sau cei ţinuţi cu multă grijă la gât) alcătuiau imaginea profului tipic, a cărui dorinţă, parcă, era de a băga spaima în elevi. Involuntar sau nu, a făcut-o, a reuşit, deşi n-aş fi prea sigură că acesta era şi scopul său.
Ura indolenţa, prostia şi indiferenţa. Ne-am dat greu seama de acest lucru, dar poate mai bine mai târziu decât niciodată. În acest fel, uşor, uşor, am îndepărtat învelişul gros al profului dur şi am descoperit un om unic, unic în adevăratul sens al cuvântului, indiferent doar faţă de părerea celorlalţi cu privire la persoana sa şi o inteligenţă sclipitoare. Vă imaginaţi persoana cu care puteţi purta o discuţie cam... din orice domeniu? Nu? Poate asta e cauza faptului că geniile nu pot fi întâlnite la tot pasul.
Ei bine, după această descoperire mă tot întrebam când va fi următoarea, când voi putea afla mai mult din profunzimea acestui om. Mult timp n-am mai avut la dispoziţie.
Poate nu era nimic mai mult de aflat sau poate tot ce ştiu am ştiut de prima dată, însă era total contrar aparenţelor. Nu pot spune că părerea nu mi-a fost puţin zdruncinată de anumite situaţii, păreri, critici sau pure afirmaţii. Prima pietricică prăvălită din vârful piedestalului acestei bune păreri a fost critica vis-à-vis de colegi, simpli elevi, tare naivi la vremea aceea.
Părea simplă răutate, deşi nu puteai auzi vreo jignire. Nu era genul său, reprezenta doar sinceritatea la cote maxime. Ştim bine că doare al naibii de tare.
Cea de-a doua, ce a pricinuit o totală avalanşă de pietre, s-a întâmplat într-o zi normală, senină până în punctul în care fiecare dintre noi a rămas înmărmurit la auzul unei întrebări adresate uneia dintre colege: "Observ că pentru tine, în viaţă este importantă carieră. Eu ţin să te contrazic!
Ce părere ai avea dacă ţi-aş spune că femeia are două căi în viaţă: alege să fie mamă sau o femeie de moravuri uşoare?" Fiind o clasă respectabilă, majoritare fiind chiar fetele, lumea nu s-a mulţumit cu acceptarea replicii, a obiectat. I-am dat dreptate, întrucât mi se părea total deplasat să spui asta în faţa unor încă-copii de 16 ani.
Povestind asta, istorisirea mea poate căpăta un gust amar , însă nu mi-aş dori ca asta să fie impresia lăsată de un asemenea om, al cărui păcat, dacă sunt în măsură eu să spun acest lucru, a fost rapiditatea aruncării fluxului de idei şi poate modul sincer, neacceptat de toată lumea, în care îl expunea.
Bolovanul care avea să destrame totul , nu era, însă, departe.
A aterizat asupra mea brusc şi neaşteptat de urât, într-o zi de decembrie a anului 2012. Am crezut că am parte de o glumă nesărată în momentul în care un coleg mi-a dat cumplita veste.
La distingerea glasului tremurat mi-am schimbat totuşi părerea. Proful meu fusese găsit fără suflare în apartamentul său. Atunci puteam găsi legătura între asta şi faptul că nimeni nu aflase nimic în legătură cu el toată săptămâna. A fost un bolovan zdravăn, cu urmări ciudate.
Dacă pe unii i-a făcut să plângă, de la mine nu storcea nicio lacrimă. Mintea mea impermeabilă în puţine cazuri la lucruri aparent siropoase, sensibile, putea fi în acest caz doar realistă. Nu puteam uita zâmbetele şi strigătele de bucurie ale colegilor atunci când ni se comunica faptul că nu vom mai face franceză. Eram în culmea fericirii că dimineaţa ni se permitea să dormim cu o oră în plus, iar acum ajunsesem în cea a disperării, soră cu neacceptarea.
Efectiv nu puteam găsi un motiv pentru plecarea de pe această lume a unui om capabil să ofere atât de mult.
Poate am avut tendinţa de a idealiza imaginea acestui om, însă am fost din nou pusă pe gânduri atunci când am observat că nu eram singura care gândea în acest mod. Numai eu ştiu câte gânduri ciudate despre om, viaţă, moarte, condiţie a trezit în mine acest om şi, implicit, această pierdere. Da, dacă unii au pierdut un simplu prof de franceză, eu pierdusem o persoană atât de diferită de mine, aflată chiar la polul opus în anumite situaţii, dar de la care mai puteam învăţa atât de multe. Părea o şansă genială, ce mi-a fost răpită.
Nu ştiu ce urmă a lăsat Mariu Badiţescu în sufletele oamenilor în sinuoasa şi, desigur, nedreptăţita lui trecere prin lume, însă măcar în literatura şi cultura întârziată a românilor, sper ca urma să fie de neşters. Deşi la aflarea veştii şi la vederea lacrimilor vărsate de către toţi din jurul meu acesta părea un personaj, cu care dacă te-ai întâlnit, fericit sau nu, uitarea nu-l mai încape, acum situaţia stă altfel.
La mai bine de un an de la moartea acestuia, oamenii îşi aduc rar aminte de personalitatea, nu atât de cunoscută pe cât ar fi meritat să fie, deşi au jurat că nu o vor uita vreodată. De ce e nevoie de moarte pentru a realiza valoarea unei persoane?
Poate găsesc răspunsul în interviul filmat, acordat de acesta cu privire la (tocmai!) condiţia umană în opera lui Dostoievski. Aici sau în pozele în care regăsesc privirea aceea misterioasă, înfricoşător de limpede, dar totuşi blândă. Sunt singurele locuri în afară de mintea mea, în care imaginea lui e... (aproape) vie!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu