Să ne cunoaștem: Denisa Andrei, adolescenta-“ţestoasă”, singură la părinţi, dar niciodată singură

Se plictiseşte repede, iar dacă o vezi singură, foarte posibil să nu o observi. Nici singurătatea şi nici atenţia nu o caracterizează. O poţi observa într-un loc mai retras jucându-se cu buclele şatene bine definite, cu telefonul sau cu orice alt obiect pe care îl are la îndemână. Mai mereu e nerăbdătoare, înfricoşată de nou, dar chipul serios, care parcă se pegăteşte, totuşi, să schiţeze un zâmbet şi ochii verzi îi trădează entuziasmul.

Puţin greu de crezut, fiindcă la fel de greu e să cunoşti o persoană care parcă se teme să iasă din carapacea sa. Uneori îşi învinge teama, iar alteori are norocul să dea de persoane dornice să vadă ce se ascunde dincolo de acea scorţoasă cochilie. Nu lasă impresia asta, dar cu greu primeşte pe cineva înăuntru, îi e frică… îi e frică să nu fie dezamăgită şi să nu dezamăgească.

Deşi pentru ea cele mai frumoase complimente nu sunt legate de aspect, ci de ceea ce realizează sau creează, îi place să se amuze cu lucruri la care nu se pricepe mai deloc, precum... gătitul. Adoră dulciurile, simplitatea, mărgăritarul, bleu-ul, fiindcă e culoarea cerului senin, să râdă, cam ca orice copil, şi să creeze. Imaginaţia o defineşte, la fel ca orice lucru mărunt dăruit. 

“Cred că tuturor ne place să primim lucruri unice, făcute special pentru noi, la fel de mult ca momentul în care vedem şi licărirea din ochii unei persoane atunci când îi oferi ceva simplu, dar cu multă dragoste, reuşind să bucure parcă mai mult decât orice alt lucru material”, spune ea cu un zâmbet sincer. Visele zboară constant prin gândurile ei, dar şi raţiunea îşi rezervă o parte considerabilă, care, parcă o împiedică să se dezlănţuie, poate de-asta se teme şi de iubire. 

Doreşte să găsească părţi pierdute, să le asambleze, nu să le piardă sau să le rătăcească în locuri nepotrivite. 

O zăreşti uneori, indiferent de vreme, plimbându-şi căţelul şi purtându-şi cu multă mândrie căştile ce sună în mare parte numai a rock sau a muzică plângăcioasă, “de fete”. 

Odată pătrunşi înăuntru, oare ce vedem dincolo de un zâmbet şi un comportament copilăresc? Să fie şi o parte pictată în culori mai închise? Cu siguranţă!

La prima vedere insensibilă, dacă atingi subiecte delicate, va trebui să suporţi discuţii interminabile cu tentă (wannabe) filosofică sau mici lacrimi în colţul ochilor datorate… dorului. Urăşte timpul care îngroapă persoane şi răpeşte momentele. La ea găseşti sute de poze, chiar prosteşti, care au imortalizat clipe magice din viaţa ei. 

Alături de poze, vezi aşezată timid o cutie. E “cutia amintirilor”. A primit-o de ziua ei şi e atât de mare, încât poate păstra la un loc toate obiectele mici, insignifiante, dar cu mare încărcătură, ce nu lasă trecutul să se şteargă din mintea ei. Majoritatea lucrurilor sunt de la prieteni, ei formează micul ei univers. 

Sigur te-ar întreba oricând dacă poţi afirma că e ceva mai presus de familie şi prieteni. Cu ei e ea însăși, cu ei poate fi copilul pe care se teme să-l piardă. Nu le spune des “vă iubesc”, dar încearcă să le demonstreze prin simple gesturi. Îşi permite să îi plictisească cu idei demne de SFI şi cu fel de fel de supoziţii. Are momente în care e neînţelegătoare, fără răbdare şi un critic perfect al oricărui detaliu, dar prietenii o acceptă aşa cum e. De-asta îi iubeşte, “sunt ca o a doua familie”, adaugă sincer. Ei şi creaţia… spun totul despre ea. 

Urăşte reptilele, piersicile, rozul, să se simtă inutilă şi să nu-şi organizeze timpul cum se cuvine. Încă din copilărie, a încercat să treacă de limitele impuse. A vrut să evolueze, să descopere, să se descopere şi să se provoace. Îi plac provocările de orice fel, fiindcă ele o scot din zona ei de confort. 

Tot o provocare este să ajungi să cunoşti o astfel de persoană complexă şi aparent dificilă. Să afli fiecare colţişor din acea carapace nu-i puţin lucru, dar se pare că deja a lăsat să se facă puţină lumină în această ascunzătoare obscură. Bun venit!