„Jungla” mass-media, dincolo de aparențe

Jurnalismul - un „Lux” pentru iubitorii de adrenalină, formă fizică perfectă, comunicare, implicare și multă dăruire

Denisa Andrei

(clasa a XII-a, C.N. Ienăchiță Văcărecu)

Cine are nevoie de pregătire pentru așa ceva?! Nu-i nevoie, pentru început, de mâini, picioare, ochi, un carnet de notițe și un dram de inspirație?! Oricine e capabil de așa ceva. Serios, ai nevoie și de altceva?! Trebuie să fie o glumă...

Prejudecățile ocupă, mai nou, 90% din conștiința noastră. Este dat uitării faptul că mass-media este a patra putere în stat sau, dimpotrivă, este îndelung aprofundat rolul negativ al acesteia. Oare de ce nu se întâmplă același lucru și cu lupta dusă de persoanele care țin asta în frâu, de cei care sunt dispuși să renunțe la o parte din ei pentru a duce la capăt această muncă în folosul comunității? Da, ei se numesc jurnaliști, iar meseria lor nu diferă prea tare de cea a unui medic.

Sunt capabili să renunțe la viața personală, iar dacă dau dovadă de dăruire totală, aceștia nu vor uita de jurământul de onestitate și, oricât de multe dificultăți ar întâlni, nu-și vor uita principiile.

Aveam mai puțin de 10 ani când încercam să construiesc o imagine a viitorului. M-am văzut într-o încăpere plină de oameni, mai mult sau mai puțin agitați, ocupați până peste cap, iar pe mine, încercând din răsputeri să pun cap la cap proiecte ce îmi vor stoarce și ultima picătură de imaginație. Mai târziu mi-am dat seama că aceea putea fi o redacție și părea că pentru asta sunt făcută. Habar n-am dacă m-am înșelat. Știu doar că asta simt și acum, anii reușind doar să-mi modeleze puțin viziunea.

Vreau să trăiesc ziua în care sunt trezită cu noaptea în cap de telefonul ce-mi ține la loc de cinste subiecte pe care le voi transforma în scurt timp în reportaje, numere de telefon ale persoanelor pe care vreau să le intervievez sau durata ultimei convorbiri telefonice privitoare la cine știe ce eveniment care a avut loc. 

Când reușesc să mă dezmeticesc, mă gândesc și la compania aceea la care trebuia să lucrez și realizez că tocmai mi-a venit o idee genială. Fug să o notez în „micul meu univers”, agenda.

Îmi beau mulțumită cafeaua, cu ochii în gazetă, doar nu mi-aș dori să-mi scape ceva. Ar fi inadmisibil!

Ajung la birou, loc în care primesc planificarea zilei respective. Fug rapid la o conferință de presă care începe în mai puțin de un sfert de oră, după care mă refugiez pe o bancă, într-un loc liniștit, pentru a pune cap la cap toate detaliile. Întoarsă în redacție, îmi verific e-mail-ul și mă pregătesc de pauza de masă. Pe drum, aud o sirenă, ciulesc urechile și caut mașina de intervenție din priviri; doar-doar aflu ce s-a întâmplat. O știre se poate naște mai din... orice. 

Obositor, dar adrenalina lucrurilor imprevizibile e la tot pasul. Sper din tot sufletul să nu mă înșel, însă viața mea nu e făcută pentru a fi una monotonă, ci una cu îndreptățitele clipe de relaxare, urmate de mult mai multe momente presărate cu evenimente neașteptate, ce lasă cu mult în urmă clasicul program fix.

Poate că voi petrece la serviciu multiplul numărului de opt ore normale. Poate oboseala mă va doborî la un moment dat, însă îmi revin. Îmi revin și realizez că nimic nu e mai frumos decât a fi la curent cu tot ce se întâmplă în jurul tău, bine cantonat în realitate. Să fii creativ la comandă nu e lucru rău, va fi o provocare. Oricum, nimeni nu-mi poate răpi partea de sensibilitate și de imaginație a stilului meu pur. 

Vreau să trăiesc ziua presărată cu toate aceste lucruri. Nu poate suna banal, fiindcă jurnalismul este cu adevărat o provocare, transformată într-o profesie ce devine la rândul ei un „lux” pentru iubitorii de adrenalină,  formă fizică perfectă, comunicare, implicare, informație și multă dăruire. Da, vreau să mă dăruiesc unei meserii care nu mă va transforma, indiferent de „jungla” în care voi ajunge.

Acum, probabil, nu cunosc nici măcar un sfert din ceea ce mă așteaptă, dar știu că îmi doresc ca dintr-un „jurnalist pentru o zi” să devin unul pentru o viață.