Obiecte cu poveste: Costumul popular, legătura între generații

Georgiana Vlădescu

(cls a IX-a, C.N. C-tin Carabella)

Cusătură fină, lucrătură de mână și existență de peste 100 de ani... Așa mi-a prezentat Georgiana unul din costumele sale populare. Fata, în vârstă de 15 ani, a primit costumul de la mama sa în urmă cu un an. Odată cu el, a primit însă o datorie și o poveste: datoria de a-l da mai departe, la timpul potrivit, așa cum au făcut până acum mama, bunica și străbunicile sale.

Costumul popular a fost lucrat de stră-străbunica Georgianei, cu ocazia nunții sale, și a fost transmis și purtat, de atunci, la toate nunțile și evenimentele importante, devenind un obiect valoros al acestei familii.

"Este foarte important pentru mine. Are o valoare sentimentală imensă și îl port de fiecare dată când am ocazia cu mult drag. Mama mi l-a dat când am participat la un spectacol de dans popular cu participanți din toate colțurile țării. Chiar înainte să plecăm de acasă, mama a venit la mine cu costumul pe braț și cu un zâmbet blând pe față. A fost un eveniment mamă-fiică emoționant", își amintește adolescenta.

Costumul este alcătuit dintr-o fotă, o catrință, ie și o vestă, toate cu același model brodat și îmbibate cu un iz de vechime.

Marius Popescu, profesorul îndrăgostit de munte: “PASIUNILE VIN ODATĂ CU VÂRSTA”

Teodora Tudor

(cls a XII-a, Liceul I.H. Rădulescu)

A descoperit muntele la 13 ani şi a visat să fie primul român care urcă pe Everest. Şi-a dorit să ajungă arheolog, dar a descoperit că vocaţia lui este formarea tinerilor. Profesor de istorie cu state vechi de plată, realizator de emisiuni TV și proaspăt întors dintr-o expediție cel puțin... exotică: Marius Popescu, Profu' - cum este cunoscut de zeci de generații de liceeni iubitori de munte și de istorie (nu neapărat în ordinea asta) - și-a petrecut luna aceasta 10 zile în Mexic: el a urcat, alături de Geo Badea, pe cel mai înalt vulcan din America de Nord, Pico de Orizaba sau Citlaltepetl (Muntele Stelelor) - 5734 m altitudine.

"Geografic, asta este considerată "ţinta" mea. Antropologic, cultural, istoric însă, Mexicul este parte a Americii Latine... Îmi doresc să înţeleg cât mai multe..." - erau gândurile lui Marius Popescu înainte de expediție. Cu ce gânduri s-a întors, însă...? 

Marius Popescu: Acolo am lăsat tricolorul românesc şi o parte din suflet.

Rep.: De când aveți pasiunea aceasta pentru munte?

25 de ani de la Revoluție: Scrisoare către părinți (II)

Alexandru Vălu

(cls a XI-a, C.N. Ienăchiță Văcărescu) 

Dragă tată,

Am crescut și am început să înțeleg ce s-a întâmplat la Revoluția din 1989 aproape în totalitate. Generația ta a avut curajul de a sfârși prin forță regimul comunist, înlocuindu-l cu cel capitalist. Dar, la conducerea țării au ajuns niște foști comuniști; putem spune, așadar, că ciuma roșie a continuat să existe, sub altă formă. Avem un regim democrat, unde, la putere, se află cei formați în sistemul totalitar. Nu ți se pare amuzant?

Obiecte cu poveste: Pomul de Crăciun

"Nu, draga mea, în brad nu cresc bomboane": Povestea copilului și a simbolului de Crăciun

Bogdana Dente

(cls a XII-a, Lic. Petru Cercel)

"Colinde, colinde, colinde!"

- Du-te acum, draga mea. Du-te și pune-le copiilor în traistă o portocală și un covrig, îmi spunea tata emoționat parcă de spiritul ăsta al Crăciunului.

Mă duc încet, în botoșii mei în formă de cațeluși albaștri care amuzau teribil copiii cu cinci, șase, chiar șapte ani mai mari decât mine. Le pun în sacoșele - fie ele simple, fie festive, așa cum tatăl meu mi-a spus și îi privesc cum îmi zâmbesc și pleacă spre alte case cântând colindele specifice și plini parcă de râsete și voie bună.

25 de ani de la Revoluție: Scrisoare către părinți

Mari Beșcucă
(cls a XI-a,  C.N. Ienăchiță Văcărescu)

Dragii mei,

Nu cred că v-am mai scris vreodată o scrisoare. Nici nu știu cu ce să încep sau ce ar trebui să cuprindă scrisoarea, și nici subiectul nu îmi face efortul mai ușor. În primul rând, pentru că eu, fie că ați vrut-o, fie că nu, am aflat despre comunism în mare parte de la televizor și de prin ziare. Știu, totuși, din ce mi-ați mai spus, că sunteți, la fel ca și mine, de altfel, de părere că regimul comunist a avut o parte bună și o parte rea. Care dintre ele cântărește mai mult depinde de fiecare dintre noi.

''Corpul M - Atelier Jurnalistic'', numărul 1. Aici, puteți citi varianta electronică!

La începutul acestei luni, cursanții Atelierului de Jurnalism împreună cu studenții facultății de profil de la Universitatea Valahia au lansat primul număr al revistei ''Corpul M - Atelier Jurnalistic''. Încă de la început, tinerii pasionați de lumea jurnalismului s-au arătat entuziasmați de ideea conceperii unei reviste. Aceasta cuprinde știri de actualitate, povești de suflet ale tinerilor redactori, interviuri cu oameni interesanți și alte creații de care viitorii jurnaliști sunt mândri. Aici, găsiți varianta electronică!

Locuri cu povești: Padina Fest și mai departe

Bogdan Vintilă

(cls a XI-a, Liceul N. Ciorănescu)

Vara aceasta a fost... PADINA FEST! Sãrbãtoare așteptatã de majoritatea adolescenților și de cei care se simt încã tineri. Muzicã, aer curat, voie bunã. Am mers și eu, cã doar nu era cu putințã sã lipsesc. Am vãzut cu ocazia asta Vârful Omu, Babele și Sfinxul. Ah... dar ce mai tură, sã vã povestesc cum a fost totul! 

Am plecat dis-de-dimineațã de acasã cu gândul cã o sã am parte de o cãlãtorie plãcutã. Drumul a fost cam lung, dar a meritat. Ajuns la Padina, mã simțeam un om liber. Muzicã, voie bunã, tineri ca și mine. Am urmãrit cu sufletul la gurã concertele ce s-au ținut la festival. A doua zi am plecat spre munte. 

Exercițiu de imaginație III

Mălina Popescu

(cls a XI-a, C.N. Ienăchiță Văcărescu)

Ceasul ăsta țârâie nebunește… știam eu că nu trebuia să-mi cumpăr unul și că aș fi putut să mă bazez pe alarma telefonului… însă asta e doar o idee îndrăzneață în diminețile mele proaste.

Mă întind obosită să opresc ceasul, observ printre pleoapele întredeschise că e abia 6 și un sfert, și mă hotărăsc optimistă să mai ațipesc măcar 10 minute. Însă acest timp în care moțăi pierdută printre cearșafuri nu pot să-l numesc odihnit, căci îmi planific și vizualizez atent în minte ceea ce urmează să fac astăzi. Mă ridic printr-un salt, ca nu cumva să existe posibilitatea de a mă întoarce în pat, mă duc la baie și tot ce urmează e ritualul meu de dimineață fără de care nu aș putea trăi. De-asta mă și trezesc mai devreme decât trebuie, căci am nevoie să îmi aleg hainele după tonus și să stau ghemuită în fotoliu, pentru a-mi savura cafeaua cu trei lingurițe de zahăr în timp ce privesc pe fereastra apartamentului meu de deasupra orașului ăsta imens și încă amorțit.

Exercițiu de imaginație II

Eu, o zi, o viață

Georgiana Vlădescu

(cls a IX-a, C.N. C-tin Carabella)

Ceasul sună. Arată ora 7.30. Știu asta deși nu am deschis încă ochii. În fiecare dimineață sună la aceeași oră... Ce n-aș da să sune mai târziu, doar așa, că vrea el...

În sfârșit deschid ochii, pregătită pentru razele soarelui orbitor. În fiecare dimineață e la fel. Hainele, pregătite de seara, stau așezate pe scaun, dar parcă nu se potrivesc cu vremea de afară. Decid să aleg altele... După ce îmi fac un duș lung...

Ies din duș, mai puțin buimacă decât am intrat, și îmi vâr capul în șifonier. Aleg un costum albastru, simplu, fustă și sacou, și o cămașă subțire. 

Mă uit la ceas: 8.10... Sunt în întârziere. Mă îmbrac rapid, aplic puțin machiaj și-mi pieptăn părul. Iau cheile de măsuță și ies în grabă din casă. În momentul în care răsucesc cheia în contact, ceasul de pe bord arată 8.30. Iar o să pierd știrea importantă!

Exercițiu de imaginație:

Bianca Vasilaș

(cls a IX-a, C.N. Ienăchiță Văcărescu)

De mică jucam rolul de jurnalistă în cartierul în care locuiesc și pot spune, cu zâmbetul pe buze, că mi se părea o muncă foarte ușoară. Însă acum, când visul mi s-a îndeplinit, realizez că munca de jurnalist nu este chiar așa ușoară  cum credeam.

Datorită acestei meserii, mărturisesc că viața mea nu mai este la fel de monotonă ca înainte. Mă trezesc dis-de-dimineață, îmi beau cafeaua care îmi oferă energie pentru întreaga zi, mă îmbrac în haine lejere, pentru a mă putea simți bine, și pornesc la drum spre redacție.

.......................................

Alice Bițan

(cls a X-a, Seminarul Sf. Ioan Gură de Aur)

Munca, efortul, adrenalina și pasiunea jurnalistului se îmbină pentru a crea o știre nouă pentru o zi obișnuită.

În timp ce prietena mea își termină programul de muncă și mă sună să-mi spună ce i s-a mai întâmplat, eu îmi trag sufletul bând o cană de ceai aromat, dar imediat realizez că treaba mea pe ziua respectivă încă nu este terminată, așa că amân discuția pentru o altă zi și mă apuc de redactare. 

Formez pe scurt ideile articolului. Scriu și șterg un paragraf de nenumărate ori. Nu este ușor să fii pe înțelesul tuturor. Un ziar este citit de oameni de tot felul, de la profesori universitari, ingineri, tineri și până la agricultori și simpli muncitori. Cu siguranță, badea Ion nu știe ce înseamnă Euribor sau ce este taxa de cogenerare. Eu trebuie să explic simplu, pe înțelesul tuturor, cum stau lucrurile, deoarece, pentru noi, jurnaliștii, important este ca omul să rețină ceva din ceea ce noi scriem zi de zi.

.........................................

Valentin Constantinescu

(cls. a X-a, Liceul I.H.Rădulescu)

După terminarea transmisiunii în direct, îmi fac loc pritre ceilalți jurnaliști și încerc să aflu răspunsurile la întrebările pe care le aveam pregătite. Odată finalizată și această „misiune”, mă întorc la redacție, unde aflu că până la buletinul de știri de la ora 19.00 trebuie să ajung în celălalt capăt al țării, pentru o nouă corespondență, de data aceasta despre inundațiile care le-au luat casele oamenilor din zona respectivă. Iau avionul și ajung, împreună cu cameramanul, la locul faptei. Mă echipez corespunzător, cu cizme de cauciuc, și mă înarmez cu răbdare și atenție. Nimic nu trebuie să-mi scape.

Urc un deal și de acolo îmi fac transmisiunea în direct: prezint locul respectiv și care este situația din acel moment. Stau de vorbă cu câțiva oameni pentru a afla mai multe detalii, dacă au mai fost în zonă asemenea inundații, dacă le-a mai rămas ceva din case și dacă au reușit să-și salveze animalele.

După această zi grea, mă întorc la redacție, iar mai târziu merg acasă să mă odihnesc, știind că ziua următoare poate fi și mai grea decât cea care tocmai s-a terminat.

...........................................

Alexandru Vălu

(cls a XI-a, C.N. Ienăchiță Văcărescu)

Odată ce m-am trezit, fac și eu ce face orice om normal, nu are sens să intru în detalii. Dar după asta, din omul normal devin omul-jurnalist, renunț la tot ceea ce este ușor și devin un monstru fără inimă, care atacă tot ce i se pare incorect. Încerc să aflu dacă a avut loc o nedreptate de orice fel pentru a o face publică. 

La întrebarea cum reușesc să descopăr o astfel de informație, am să răspund că „este o întrebare foarte bună”.

„Vreau să trăiesc ziua în care adulţii să se uite către tineri cu consideraţie şi încredere!”

Interviu cu Aura Marina, preşedintele Consiliului Judeţean al Elevilor Dâmboviţa

Mălina Popescu

(cls a XI-a, C.N. Ienăchiţă Văcărescu)

Aura este elevă în clasa a XI-a la Liceul Aurel Rainu din Fieni şi nu demult a fost aleasă preşedinte al Consiliul Judeţean al Elevilor (CJE) Dâmboviţa. Orientată spre progres, Aura îşi reprezintă colegii încă din anul 2010, sesizând şi încercând să le rezolve problemele din funcţia de vicepreşedinte al CJE. Este foarte sigură pe forţele proprii şi crede cu tărie că poate aduce schimbarea şi că îi poate face pe tineri să comunice şi să găsească în forul pe care îl conduce un mijloc simplu şi sigur de a se face auziţi. 

Rep: Cum, şi mai ales de ce ai ajuns să te implici în astfel de proiecte?

Denisa Tudorache și Cătălin Gheorghiu, Miss şi Mister Boboc Ienăchiţă Văcărescu

Bianca Vasilaş

(cls a IX-a, C.N. Ienăchiţă Văcărescu)

La sfârşitul săptămânii trecute a avut loc, la Clubul Studenților, mult așteptatul Bal al Bobocilor al Colegiului National Ienăchiță Văcărescu. Peste 500 de elevi, părinți și profesori au urmărit cu atenție spectacolul și au așteptat cu sufletul la gură alegerea câștigătorilor Miss si Mister Boboc.

Cei 16 boboci au dat dovadă de curaj, îndrăzneală si forță prin probele la care au participat pentru a intra în gașca lui Robin Hood (Horațiu Carpiuc, elev în clasa a XI-a), care dorea să câștige inima frumoasei prințese Mary (Andra Oană, elevă în clasa a XI-a). În cadrul acestui ’’Bal ca în poveşti’’, concurenții au avut de parcurs câteva probe prin care să își demonstreze abilitățile: ținuta casual (în care trebuia să se prezinte), proba de cultură generală, sport, dans și, ultima si cea mai amuzantă şi incitantă, proba declarațiilor de dragoste.

DRACULA'S GIRLS: Muncă și câștig pe măsură - INTERVIU cu fostul și actualul căpitan al echipei de majorete din Târgoviște

Frumusețe, eleganță, performanță- într-un cuvânt, DRACULA'S GIRLS!

Bogdana Dente
Alice Bițan

Campioane naționale și de patru ori vicecampioane europene, majoretele de la DRACULA'S GIRLS au fost de acord să ne povestească ce stă în spatele show-rilor de dans pe care le cunoaștem atât de bine de la meciurile echipei CSM Târgoviște.

Alina Păunescu, fostul căpitan al echipei de majorete DRACULA'S GIRLS, absolventă a
Universității Române de Științe și Arte, specializarea Artele spectacolului, și cea căreia i-a predat ștafeta, Raluca Măruntu, elevă a Colegiului Național Constantin Carabella, s-au lăsat intervievate, cu zâmbetul pe buze, de cursanții Atelierului de Jurnalism, gata să ne arate că ''a fi majoretă înseamnă mult mai mult decât pare, este multă muncă în spate; este cu totul diferit față de orice altceva''.   

Cum ați descoperit pasiunea pentru dans?

Interviu: Vasile Lupașc, despre scris, sport și modele în viață

Mari Beșcucă

(cls. a XI-a, C.N. Ienăchiță Văcărescu)

De 8 ori campion mondial la karate, autor al romanului “Răstingnit între cruci”, al unei cărți pentru copii ce prezintă viața lui Vlad Țepeș, dar și a trei cărți audio în lectura actorilor Marcel Iureș și Mircea Albulescu, absolvent a Facultății de Istorie a Universității Valahia. Un pasionat frenetic al personajului istoric Vlad Țepeș, Vasile Lupașc dorește reafirmarea acestuia prin povestea adevărată a vieții sale, iar acest obiectiv este foarte aproape de realizare: în acest moment, târgovișteanul lucrează cu o casă de producție de la Hollywood la punerea în scenă a acestei povești care promite a fi chiar mai spectaculoasă decât cea pe care o știm acum. 

Mai mult, zilele acestea va apărea în librării cea mai recentă creație a sa, al doilea volum din colecția “Zece povești pe care le datorăm copiilor noștri. Burebista”. Cartea va fi lansată joi, la Școala Coresi din Târgoviște și va putea fi cumpărată de la Casa Domnească, Librăria Fragilistic și Librăria din micro VI.

Astăzi, ne oprim asupra scriitorului Vasile Lupașc și încercăm să aflăm și ce crede despre societatea românească actuală.

Rep: Cea mai mare satisfactie, dar si dezamagire pe care v-o ofera scrisul?

Comedy Summer Show, sau cum readucem vara în actualitate chiar şi în miezul iernii

Mara Ionicioiu (cls a XI-a, C.N. Ien. Văcărescu)

Ioana Pletea (cls a X-a, C.N. Ien. Văcărescu)

Atmosferă excelentă şi umor de calitate. Cine? Echipa Comedy Summer Show. Ce? Improvizaţie! Unde şi când? La Fiord, în fiecare miercuri, de la ora 20:30. Cum? Spectatorul nu are doar rolul de privitor; el poate ajunge pe scenă sau chiar să dea indicații regizorale. 

Despre improvizația teatrală, despre ce presupune adaptarea spontană la situații reale sau imaginare, au avut plăcerea să ne vorbească doi dintre membrii echipei - Mircea Silaghi şi Cristian Olaru. Proiectul a ajuns în Târgovişte în urmă cu doi ani, fiind pus în scenă la Teatrul Tony Bulandra cu ajutorul lui Bogdan Dumitrescu, unul dintre primii improvizatori care au făcut acest gen de spectacol în România. El i-a invitat pe toți actorii teatrului la workshop-uri, iar cei ce au trecut peste teama de a urca pe scenă fără siguranța unui text învățat au rămas în echipă. Formatul spectacolului a cunoscut modificări pe parcursul timpului: "La teatru jucam în formatul teatrului sport. Eram două echipe care se întreceau în arta improvizației, iar publicul era juriul", povesteşte Cristian Olaru, M.C.-ul spectacolului.

Aur și bronz pentru Târgoviște: Băieții de la CS AGER au adus acasă încă două medalii la lupte

Georgiana Simion

(cls a XII-a, C.Ec. Ion Ghica)

Ieri, sala Apollo din București a găzduit a opta ediție a competiției Brazilian Jiu-Jitsu Belt League, ce a deschis un nou sezon al Cupei României la BJJ, iar sportivii de la Clubul Sportiv Ager Târgoviște și-au adăugat în palmares două medalii, aur și bronz. 

După ce s-au întors acasă de la ADCC World Championship cu 3 medalii (două de aur și una de argint), băieții de la CS AGER, Bogdan Stroe, Codruț Soare și Ștefan Arsene, antrenați în Arte Marțiale Mixte (MMA), și-au încercat norocul și forța fizică și în luptele la sol și sporturile de contact ce au alcătuit subiectul competiției de Brazilian Jiu-Jitsu. 

La final de circuit, au fost premiați câștigătorii celor 4 centuri: Începători -76 kg – Ciprian Iancu (Daos); Începători +76 kg – Claudiu Bordei (Daos); Avansați -76 kg – Dinu Bucăleț (Absoluto); Avansați +76 kg – Mihai Georgescu (Behring Romania), iar reprezentanții Târgoviștei în competițieau adăugat în palmaresul clubului două medalii: Bogdan Stroe - aur și Codruț Soare - bronz. 

Băieții spun că au simțit lipsa antrenorilor Viorel Staicu și Viorel Gabriel Staicu, fiind singurul concurs la care aceștia nu s-au prezentat, dorind ca elevii să nu devină dependenți de prezența lor. „A fost greu, dar frumos. A fost o experiență în plus pentru noi, deoarece noi nu suntem antrenați în BJJ, dar antrenamentele și-au spus cuvântul, reușind, totuși, să aducem acasă doua medalii”, a declarat Codruț după premiere.

Poveşti de suflet: Povestea unui bătrân singuratic

Theodora Tudor

(cls a XII-a, Liceul I.H. Rădulescu) 

O zi de toamnă târzie. O pădure ruginită, cu un covor de frunze care foșnesc sub încălţările învechite ale unui bătrân care a ales singurătatea în locul traiului alături de oameni. Mi-e milă de el... M-am hotărât să urmez poteca ce duce la casa bunicului simplu dar cu o demnitate cum rar am putut să văd în zilele noastre.

L-am găsit stând pe o lespede de piatră, cu privirea ageră şi totuşi dulce. Nea Gheorghe, eroul din munţii Tatra, mă privi cu o bunătate sufletească rar întâlnită,întinzând mâna în semn de salut. O mână arsă de soare şi uscată de ger. Ochii albaştri ca cerul m-au străpuns ca o suliţă aurie. L-am ajutat să se ridice şi m-a dus în faţa unui album plin cu fotografii uitate de vreme. Se mândrea cu copiii lui şi, printr-un oftat, mi-a arătat tot dorul pe care-l ducea cu sine. Mi-a povestit, printre lacrimi, că singuratătea-i grea, după ce l-a părăsit jumătatea vieţii lui cu care a împărţit şi foametea de după război şi neajunsurile venirii la putere a comuniştilor. Acum, nu i-a mai rămas decât pădurea cu farmecul ei şi un căţel care se gudură pe lângă picioarele scorojite de bătrâneţe. I-am promis că o să-l vizitez ori de câte ori voi avea timp.

M-am întors acasă. Au rămas în urmă cărarea, frunzele uscate; a rămas în urmă nea Gheorghe, eroul din munţii Tatra, de la care am învăţat multe lucruri. Dar, mai mult decât orice… să duc viaţa înainte cu deminitate!

Radio "Constantin Cantacuzino" sau cum să creezi o atmosferă relaxantă şi modernă pe coridoarele şcolii

Roxana Cotorogea

(cls a X-a, C.N. C-tin Cantacuzino)

Se spune că sănătatea este considerabil îmbunătăţită de sunetul muzicii. Muzica elimină stresul, calmează durerile şi încântă simţurile. Poate şi de aceea, în urma proiecului de reabilitare, în Colegiul Naţional Constantin Cantacuzino din Târgovişte au fost montate boxe pe holuri şi o staţie radio. 

După montarea propriu-zisă, Consiliul Elevilor a venit cu ideea de a folosi staţia pentru a reda o admosferă mult mai placută elevilor, astfel că s-a renunţat la retransmisia unor posturi locale de radio. Au fost alese patru genuri spre a fi difuzate zilnic, astfel că lunea este acum dedicată muzicii greceşti, marţea – muzicii italiene, miercurea se ascultă rock, joia - muzică veche, "old school", iar vinerea – dubstep.

Elevii colegiului se declară încântaţi de această iniţiativă, ei bucurându-se în fiecare pauză de ritmurile difuzate în boxe. Au dansat hora, braşoveanca, sârba etc.

Pe viitor, se doreşte îmbunătăţirea sistemului şi extinderea reţelei de boxe în fiecare sală de clasă, special pentru a se face anunţuri. "Vrem să lărgim orizonturile muzicale ale elevilor. Avem în vedere schimbarea săptămânală a genurilor, pentru ca în final aceştia să fie capabili să dezvolte preferinţe muzicale. Această diversificare a genurilor este importantă în special pentru clasele de gimnaziu", este de părere profesorul Darius Ionete, unul dintre iniţiatorii proiectului.

Trei români, la Doha GOALS Forum: Prima platformă pentru lideri din toate colțurile lumii

Beatrice Grigore

(cls a X-a, C.N. Ienăchiță Văcărescu)

Trei tineri români vor participa, începând de astăzi, la Doha GOALS Forum, prima platformă pentru lideri din toate colțurile lumii, care își propune să creeze noi inițiative pentru progresul global prin intermediul sportului. Forumul invită, anul acesta, 400 de studenți din întreaga lume, printre care și 3 tineri români, adevărați lideri ai studenților: Radu Petrariu, Președintele Forumului Tinerilor din România, Ionuț Pop, Primvicepreședinte al Uniunii Studenților din România și Alin Grigore, Președintele Ascociației Studenților Geografi. 

Întâlnirea de anul acesta va aborda, de asemenea, și probleme sociale sau economice, precum dezvoltarea economică prin sport, bunăstarea sportivilor, sportul ca un instrument de educație al tinerilor sau integrarea femeilor și a minorităților prin sport.

Povești de suflet: Bătrânul cu care nu vorbește nimeni

Mari Beșcucă

(cls a XI-a, C.N. Ienăchiță Văcărescu)

Atunci plângea. Acum iar plânge. Atunci plângea pentru că tocmai a plecat. Acum plânge pentru că toți au plecat. Pune cana de apă pe masă și simte cum nu-și mai poate întinde degetele. Gustul pastilelor astea blestemate... De ce le-ar lua? Știe și doctorița care miroase urât și se și comportă urât,... că, altfel, cu mirosul el n-ar avea nimic. Știe și el. Și iar plânge, pentru că ar vrea să spună că mai știu și alții, dar de fapt nimeni nu mai vrea să știe. De el. De boala lui. De mintea lui.

Murise. Da. Se întâmplase. Fusese o boală ciudată care a venit acum câteva luni, de fapt un doctor ți-ar spune că a fost o persistență influența unor factori externi care împreună au dus la dezvoltarea bolii. Dar pentru el, nu. Boala a venit în acea dimineață de acum câteva luni, când își beau liniștiți ceaiul și ea s-a ridicat de la masă și apoi a căzut și apoi au mers la spital și apoi operație și bani și… 

”Radu, știu că ai copii și serviciu și că nu ai timp, dar poți să mai treci și tu pe la mama? I-ar fi bine să te vadă acum.” Dar Radu avea proiecte la muncă... ce i-a mai distrus ochii și calculatorul ăla!... și nu a putut veni. Dar i-a, sau le-a, trimis bani. Și, oricum, dacă ar fi venit?... Dacă o găsea într-o zi în care nu putea vorbi și nu își putea deschide ochii? Și dacă venea pe la jumătatea perioadei ăsteia blestemate? Când era mai bine să vină Radu? Contează? Acum a venit. Stă în sufragerie și citește acte. Câte acte sunt de citit pentru când moare un om… 

Și el, bătrânul, stă cu ochii închiși în patul nou, luat acum 2 ani, la ce bun oare? ....și ce dor îi este de cel vechi… mirosul ăla slab, parcă de lavandă, care a rămas din 1970. Ce ciudat... cum a rămas mirosul acolo? Dar el știe sigur că a rămas acolo. Dar stai, acum trebuie să se gândească la ce o să facă. Radu nu o să vrea să-l lase singur, sau să locuiască singur, pentru că singur oricum îl va lăsa. Unde îl trimite? Nu vrea la azilul ăla infect de aici, dar știe că Radu are bani din slujba aia grea și importantă pe care o are. Probabil va fi undeva pe la București, dar lui niciodată nu i-au plăcut muntenii, ce oameni răi... Oricum, oriunde va fi, ideea care trebuie să-i rămână în minte cu orice preț e că nu trebuie să înnebunească. Vrea să fie conștient când moare. Ea a fost. Și vrea să fie conștient și până atunci să judece ce i se întâmplă, să mai acumuleze experiențe, oare se poate?…

Nu trebuie să se mai gândească. Nu vrea. Oricum e altcineva. S-a schimbat. Te mai poți schimba la 93 de ani? Poate la 95? De ce 95? Păi e multiplu de 5… Ce mult i-a plăcut matematica în liceu. Liceul…atunci a cunoscut-o pe ea și apoi a început războiul. Nu. Gata. Pune stop. Trebuie să se ridice și să meargă afară, cum face în fiecare seară la 8, vara, și la 6, iarna. Dar iarna e din ce în ce mai greu, în fiecare an. 

Acum e primăvară. Florile râd, lumina râde. Toată lumea râde. Ia uite ce poet e el acum. Toată lumea, în afară de doctoriță, normal. Și a ajuns afară. Printre puținele plăceri pe care le avea când era tânăr și pe care încă și le poate permite. Să respire aer. Aer curat pur. Cel mai fain lucru pentru azilul ăsta. Se așează pe bancă. Se întinde. Așa face mereu. Sub copacul cu flori roz... ce culoare mai e și rozul ăsta! …și iar plânge. N-ar trebui să plângă. De ce azi plânge mai mult decât de obicei? Și uită-te la floarea aia cum cade. Așa cum cădem toți. Acum e pe pământ. Floarea. Și mai târziu o să o calce în picioare vreun suflet neglijent. 

Îl doare capul. Ar vrea să se ridice, dar nu-i iese. Îl “înțeapă” inima. Mereu îl enerva cuvântul ăsta când era mic și îl rosteau bătrânii. Acum chiar n-ar vrea să fie și ea aici. Primul moment de după plecarea ei când el nu vrea ca ea să fie aici. Și cât ar fi vrut să-l fi făcut pe Radu să-i înțeleagă gândurile, să fi stat puțin, măcar puțin mai mult cu el, să nu fi fost enervat de viteza mișcărilor lui. Cu ce e el vinovat? Ei, asta e ceea ce urăște el cel mai mult la oameni: că nu vor să asculte. Să te înțeleagă. Să priceapă că ceea tu simți, chiar dacă ei nu o fac și nu au făcut-o niciodată, pentru tine e ceea ce te constituie. 

Cel mai clar gând pe care l-a avut de mult timp. Îi apar chipurile lor. Al ei și al lui Radu. Deci așa mori. Măcar a murit conștient. Și cu un slab miros de lavandă din 1970 în minte.

Povești de suflet: Moș Țecu, un erou pentru familia mea

Alexandru Vălu

(cls a XI-a, C.N. Ienăchiță Văcărescu)

Fiecare dintre noi are un strămoș care a rămas în amintirea neamului pentru ceva ce a făcut, fie el bun sau rău. Am să vă relatez povestea stră-străbunicului meu, Moș Țecu, om care a trăit în perioada Primului război mondial. În vremea aceea, satul Băleni-Sârbi nu era lipit de vecinul său, pădurea era mult mai întinsă, aproape de zece ori mai mare ca în prezent, iar pământul pe care oamenii îl munceau era mai restrâns. Cu toate problemele specifice perioadei de care vorbim, oamenii erau fericiți și mulțumiți cu ceea ce aveau.

Din relatările tatălui meu, am aflat că Moș Țecu era un om cinstit, bun, viteaz și dur. Portretul fizic este imposibil de creat, tot ceea ce-ți pot spune despre el neputând fi decât o invenție. Știu doar că era un om foarte puternic, trăsătură importantă pentru vremea aceea. O parte negativă a bătrânului meu era furia, caracteristică ce-i vizează pe toți cei din familia mea. Nu era un om care să-și iasă din sărite ușor, ci dimpotrivă, era ușor liniștit; dar, în momentul în care cineva îl călca pe coadă, nu se dădea înapoi de la o bătaie pe care mereu o câștiga.

Aur pentru „Economic”: 90 de ani de la înființarea Colegiului Economic Ion Ghica (galerie foto)

Georgiana Simion

(cls a XII-a, C.Ec. Ion Ghica)

Colegiul Economic Ion Ghica a sărbătorit astăzi 90 de ani de la înființare. Elevi, cadre didactice, direcțiune, foști profesori și generații trecute și-au dat întâlnire astăzi, pentru a sărbători împreună această zi importantă din istoria liceului.

Muzică, dans, teatru, ceremonii de premiere și standuri cu felicitări, icoane și alte confecții manuale realizate de elevi, puse în vânzare cu scop umanitar, au dat liceului un aer de sărbătoare, suprinzând și demonstrând încă o dată devotamentul elevilor și nu numai.

Revista "Nuanțe Cantacuzine" se pregătește să vadă din nou lumina tiparului

Roxana Cotorogea

(cls. a X-a, C.N. C-tin Cantacuzino)

Fiecare liceu se personifică prin elevi, prin aspirații și reușite. În Colegiul Național Constantin Cantacuzino elevii s-au unit și au început colaborarea pentru un nou număr al revistei "Nuanțe Cantacuzine". 

"Punem pe tavă toate abilitățile de care dispunem și ne dorim să scoatem un număr mult mai plăcut ca cel de anul trecut", spune Alexandra Bolbose. Comitetul de profesori și Consiliul elevilor, împreună cu directorul Silvia Mareș au ales elevii care să compună redacția și profesorul care să îi coordoneze. Tot ce ține de aspect și de compoziție reprezintă munca echipei, iar prețul de tipărire este suportat de asociația de părinți.

Noul număr al revistei va dezbate schimbarea catedrei directorului și va conține, printre altele, o rubrică de creație, umor, recenzii de carte și film. "Vrem să ne facem cunoscute talentele din rândul tuturor elevilor. E nevoie ca aceștia să fie recunoscuți de toată lumea, doar așa îi putem promova și ambiționa", este de părere profesorul Darius Ionete.

Râu Alb: Focul lui Sumedru, celebrare a morții ritualice a Divinității

Ioana Pletea

(cls a X-a, C.N. Ienăchiță Văcărescu)

În ajunul serii de Sfântul Dumitru, în comuna Râu Alb din nordul județului Dâmbovița, a avut loc Focul lui Sumedru, tradiție cu însemnătate pentru sătenii din partea locului. Focul lui Sumedru are dublă semnificație, acesta reprezintă atât moartea, cât și învierea Divinității, dar este și „prevestitor al timpului răcoros”, așa cum povestește viceprimarul comunei, Constantin Rizea.

Obiceiul este vechi și se organizează anual pe malul apei, unde se adună oamenii în jurul unui foc. Tradiția cere  ca, în amiaza zilei, cetele de copii însoțite de doi feciori să meargă în pădure și să aleagă pomul ce urmează a fi aprins. Îl taie și îl duc în locul în care se va aprinde focul, și îl înconjoară cu frunze și mărăcini. Acest ritual nu mai este respectat în totalitate, forma actuală constând în adunarea de cauciucuri de prin gospodării de către copii, susținuți de cei mai vârstnici. 

În noaptea de sâmbătă spre duminică, satul a fost luminat de mai multe focuri, iar glasurile copiilor s-au auzit strigând: „Hai la Focul lui Sumedru/ Că au mâncat lupii iedul/ Și a rămas un hartan/ Și l-a mâncat și p-ăla un golan.” Femeile au împărțit copiilor covrigi, mere, nuci, pentru că în ziua de Sfântul Dumitru se pomenesc și morții.

Momentul mult așteptat a fost cel al prăbușirii focului, care simbolizează renașterea Divinității. La plecare, oamenii locului au luat cărbuni aprinși și cenușă pentru a arunca în grădini pentru rod.

Povești de suflet: Prima iubire - Jurnal

Mara Ionicioiu

(cls a XI-a, C.N. Ienăchiță Văcărescu)

L-am cunoscut pe Andrei când aveam 10 ani și jumătate, cu ajutorul fratelui meu. Erau amândoi la fotbal, în grupe diferite. Veți spune, bineînțeles, ca nu se pot naște iubiri la vârsta de 10 ani. Totuși, ceea ce urmează să vă povestesc s-a întâmplat pe parcursul a 6 ani. Ochi migdalați, trăsături bine definite și cele mai frumoase buze pe care le-am văzut vreodată. 

La două luni după ce l-am văzut prima oară, a dormit la fratele meu. Eram foarte timidă, așa că am ales să mă închid în cameră, ignorând insistențele lor de a sta cu ei. Am stat în camera mea până a doua zi, când a plecat. Din ziua aceea, am început să vorbim. După o jumatate de an în care am vorbit non-stop, a venit ziua mea, iar el m-a sunat să îmi spună că mă va lua de la școală, să mă ducă acasă. Am mers prin frig până în fața blocului unde, nu știu cum, ascunsese sub bancă un buchet de trandafiri pe care mi l-a oferit sub ochii mamei și ai verișoarei mele. Erau trei sferturi ieșite pe geam să vadă ce se întâmplă și ce reacție am. Din păcate, nu prea au avut ce să vadă.

Povești de suflet: Irina se teme de culori

Eliza Liță 

(cls. a X-a, C.N. Ienăchiță Văcărescu)

Theodor avea ceva personal până şi în voce. Nu era un simplu băiat de 22 ani. Radia de frumuseţe şi eleganţă. Era, cu adevărat, un bărbat înalt, puternic, fără cusur. Cu excepţia fumatului, care îi dădea un aer de băiat de cartier, Theodor era perfect. Era singurul meu prieten dintotdeauna. El a fost fratele meu, eroul meu, prima mea iubire, omul pe care mă puteam baza mereu. Şi tot datorită lui am devenit o fricoasă. Însă nu îmi e teamă de lucruri normale. 

Pe 9 noiembrie, când am împlinit şase ani, s-a întâmplat ceva neobişnuit care mi-a schimbat viaţa. 

-112, care este urgenţa? 

-Prietena mea e moartă, e pe iarbă şi se mişcă ciudat, dar nu vorbeşte, are ochii închişi! Veniţi repede! a strigat Theo panicat la recepţionera de la Urgenţe. 

-Linişteşte-te. Nu mai plânge. Dacă se mişcă, nu e moartă. Câţi ani are prietena ta? Cum o cheamă? Ştii să ne spui unde sunteţi? 

Povestea "introvertitului sociabil": Jos măștile!

Bogdana Dente

(cls a XII-a, Liceul Petru Cercel)

Paradoxul umblător își etalează parfumul, gesturile și privirea fixă în cele mai luminoase săli de... știi tu, ea rămâne în dubii cum de la școală trebuie să se preteze la o atitudine indiferentă față de lumea din jurul ei, să își scoată carnetul imprimat cu cele mai sincere gânduri sau cărțile preferate în care se ascunde când se simte înconjurată de pericolele exterioare. Introvertitul sociabil, într-adevăr un paradox. 

Te-ai gândit deja cât de penibil este cel ce scrie pe foile albe cuvinte total opuse, dar așa este și ea. În spatele scenei își lasă jos masca de antisocial temător, se uită în oglindă la propria-i personalitate și, respirând ușurată, își pune masca de actor plin de aroganță și de încredere în sine. 

O să vină vremea când tot ce este opus în viața ei va ajunge la punctul comun al existenței sale; va rămâne doar ea, ea ca atare, fără să se ascundă, și personajele ei ale căror măști și le va însuși. Va fi atât de simplu pentru scriitor să-i descrie măștile, dar niciodată pe ea. Până una alta, rămâne singură în banca ei și citește.

Spectactor de meserie

Cristina Bogza

(C.N. Ienăchiță Văcărescu)

Eu nu mă îndrăgostesc de oameni. În schimb, sunt fascinată de replici, idei și personaje. Iubesc poveștile și transpunerea într-un univers artistic care, de cele mai multe ori, mă face să ignor, măcar pentru un timp, realitatea. Sau mă face să o urăsc, dar asta e o altă poveste pe care, probabil, o s-o scriu mai încolo. Am zis probabil. 

Până acum vreo doi ani, nu m-am visat niciodată pe scenă. Până acum vreo doi ani, viața mea putea fi rezumată prin cel mai nociv cuvânt inventat de omenire: „nu”. Nu știu să fac aia, nu știu să cânt, nu vreau, nu încerc, nu-mi pasă, nu mă interesează. Apoi am descoperit lumea teatrului. Am văzut piese de zeci de ori și, la un moment dat, ziceam replicile odată cu actorii. Am început să realizez cât de important este să ieși din zona ta de confort. Asta doar stând pe un scaun în sala al cărei miros îmi rămâne impregnat în haine când ies în foaier bulversată, fericită sau cu rimelul întins pe toată fața. M-am hotărât (sau așa mi-a fost dat sau scris sau destinat) să stau în culise, cu textul în brațe, în timp ce așteptam cu inima desfigurată de emoții să intru în scenă. 

I’m back. But… Who am I?

Georgiana Simion

(C.N. Ion Ghica)

Știu, sunt femeie, dar nu mă poți judeca doar pentru că m-ai născut așa. Ți-am mai spus… nu suntem „noi, femeile”, sunt EU – femeie, pentru că m-am născut din doi cromozomi X. Însă nu-i în regulă să mă judeci la pachet, să mă vezi ca pe un algoritm, să crezi că toate-s la fel… amândouă știm că nu-ți place Cheloo.

Și apoi, nu știu de ce stau să mă cert cu tine de fiecare dată. Până la urmă nu m-am născut ca să-ți fac pe plac. Apreciez ce ai făcut pentru mine, dar nu sunt sclava ta. Nu vreau să trăiesc viața pe care doar voi credeți că trebuie s-o trăiască o femeie. Dumnezeu nu ne-a dat roluri de îndeplinit pe pământ. Deci, nu m-am născut femeie ca să mă mărit fată mare, cu un individ căruia oricum nu-i pasă pentru că se iubește cu administratora blocului, să întrețin o casă între prăjeli, rufe murdare și aburi de la mașina de călcat, plătind facturi și împărțindu-mi fericirea în rate și să fac copii care să nu mă asculte și să nu-și dorească niciodată să ajungă ceea ce sunt. Am propria viață în palme și am s-o trăiesc cum vreau, fie că-ți place, fie că nu!

ATELIER DE JURNALISM ȘI COMUNICARE PENTRU LICEENI

CINE?

Alexandra Damian, jurnalist

CE?

Cursul de Jurnalism și Comunicare se vrea un fel de atelier, de comunitate de practică și se adresează tuturor celor care doresc să descopere bazele jurnalismului și ce înseamnă de fapt această profesie.

DE CE?

Pentru că, într-o societate în care cotidienele de informare au devenit tabloide, presa on-line e XXX, iar la TV nu vedem decât sex și violență, e timpul să redescoperim valorile jurnalismului curat.

CUM? 

Vom afla mai întâi ce reprezintă sursele în jurnalism, ce este responsabilitatea profesională, de câte feluri este jurnalismul, iar apoi vom studia în detaliu știrea, interviul, reportajul, ancheta, editorialul cât și jurnalismul de opinie. În final, vom insista pe jurnalismul radio, de televiziune și, cel mai important, pe jurnalismul on-line, care are cel mai mare potențial de dezvoltare.

Cursul va fi completat de un modul complementar de dicție, public speaking, comunicare și dezvoltare personală, bune maniere etc.

Programul include vizite în redacții și întâlniri cu jurnaliști, iar materialele realizate de participanți vor fi publicate on-line, pe acest blog colectiv.

Mai mult, odată terminat primul modul, atelierul va lua forma unei redacții reale, cursanții vor ieși pe teren, iar munca lor va îmbrăca forma unui ziar tipărit.

CÂND?

Înscrierile se vor face miercuri 1 octombrie, ora 16.30, la sediul Bibliotecii Județene Dâmbovița (str. Stelea, nr. 2). Relații la telefon: 0730 833 507.

Întâlnirile vor avea loc săptămânal și vor avea o durată de două ore.

Zilele în care se derulează atelierele vor fi stabilite împreună cu participanții și părinții acestora, în funcție de programul școlar, putând fi stabilite sesiuni de lucru și în zilele de sâmbătă.

UNDE?

La sediul Bibliotecii Județene Dâmbovița, în sala de conferințe a Centrului Europe Direct Târgoviște (Str. Stelea, nr. 2) și în corpul M al Universității Valahia Târgoviște (str. Lt. Stancu Ion nr. 35).

DESPRE MINE

Am știut din clasa a X-a ce vreau să mă fac atunci când voi fi mare. Am ales să devin jurnalist, fără să visez că-ntr-o bună zi o să apar la televizor și-o să mă vadă o țară-ntreagă, sau că voi vorbi la radio cum făceau pe atunci ´´idolii´´ mei de la proaspăt-înființatul Radio Minisat, și nici măcar că voi ajunge să scriu cele mai tari anchete și reportaje pe care le-a văzut vreodată presa dâmbovițeană.

Și-uite-așa, fără niciun fel de așteptare măreață, m-am trezit într-o bună dimineață de toamnă bătând la ușa unui cotidian local și cerându-i domnului Pildner (Jozsef Pildner) să mă lase să scriu. Și m-a lăsat!

După liceu, a venit facultatea. De Jurnalism, evident. Prima promoție de ziariști de la Universitatea din Târgoviște. Timp în care am cochetat cu radioul. Da, am ajuns să lucrez la Radio. Minisat. Alături de ''idolii'' mei din liceu.

Și-apoi am mai lucrat la vreo două posturi de radio în Ploiești, la Alpha TV în Târgoviște, am fost corespondent la Radio BBC la un moment dat, dar și la două agenții naționale de presă, am cochetat cu jurnalismul on-line și acum m-am întors la origini. La Radio. Minisat.

M-am întrebat tot timpul la ce-o să-mi folosească CV-ul ăsta atât de stufos. Iată că am găsit răspunsul. Am avut de-a face cu toate mijloacele de comunicare în masă, am învățat cam tot ce era de învățat și a venit timpul să dau mai departe.

Ești gata să preiei ștafeta?

Jurnal de vacanță activă

Teodora Chiș

Vara aceasta a fost una dintre cele mai frumoase veri din viața mea, fiindcă am avut ocazia să...

Nu.
Aș prefera să reîncep.
Mă văd obligată să fiu sinceră.

Nu am nimic de zis despre vacanța aceasta sau despre oricare altă vacanță peste care am trecut până acum. 

În căutarile mele disperate de a găsi ceva de scris într-un jurnal de vacanță, am descoperit că, de fapt, nu îmi plac vacanțele.

Problema cu vacanțele este că sunt derutante într-unul din cele mai teribile moduri posibile.

Pe de o parte, așa cum ne îndeamnă și DEX-ul să credem, sunt destinate odihnei; sau, cum spune clișeul, „reîncărcării bateriilor”. Ce faci, în schimb, dacă nu funcționezi pe baterii, sau dacă bateriile tale nu se încarcă prin odihnă, sau dacă pur și simplu sunt deja pline?

Pe de altă parte, dacă ar fi să ne luăm după nenumăratele eseuri inspiraționale și motivaționale scrise până în ziua de astăzi, ar trebui să fim deja convinși că o vacanță adevărată este una marcată de explorare, de redescoperirea sinelui, de reconectarea cu Universul, cu prietenii demult pierduți sau plictisiți. 

Ei bine, experiențele acestea sunt treaba fiecăruia și nu trebuie să se petreacă, în mod obligatoriu, în vacanță. Am avut nenumărate vacanțe în care am învățat mai mult decât în timpul școlii și momente stresante în care m-am relaxat mai mult decât în orice vacanță. 

Mă întreb, deci
ce se întâmplă cu noi când ne aflăm în vacanță?
devenim altcineva?
devenim noi înșine?
rămânem aceiași, dar cu ceva mai mult timp liber?
evadăm din realitate?
ne reancorăm în aceasta?

Nu vreau să îmi împart încă viața în perioade ocupate și vacanțe.
Nu vreau să îmi împart încă viața în zile de lucru și weekend-uri.

Fotografia care naște povești: Love it light!

Ioana Rădulescu

(C.N. Ienăchiță Văcărescu)

Ai ajuns în „Piața lui Eros”? Vrei să-ți schimbi viața? Vrei să afli adevărul? Nu pierde șansa de a părăsi Londra înainte de a trece pe aici pentru că Eros poate să-ți ilumineze viitorul în dragoste!

Așa sună una dintre frazele celebrelor ghiduri de călătorii...

Se spune că, ajungând în această piațetă și privind cerul străpuns de săgeata zeului grec, oamenii simt instant emoția frenetică ce îi conduce spre iubirea vieții lor. Atrasă de mirajul unui adevăr pe care oricine dorește să-l cunoască și, fără a mă îndoi o clipă de faptul că totul ar putea fi o simplă reclamă pentru atragerea turiștilor, am cedat tentației de a face testul și de a afla cine va fi „alesul” pe care destinul îl va îndemna să mă sune la întoarcerea acasă, legitimând astfel promisiunea pe care ghidurile o afișau generos.

Fotografia care naşte poveşti: Împreună doar în poveşti

Georgiana Simion

(C.N. Ion Ghica)

Cerul este înveşmântat in nuanţe de alb şi albastru. Soarele străluceşte printre copaci, scăldându-se, parcă, în lacul din parc. Dacă până acum atmosfera generală părea melancolică şi obositoare, acum este plină de viaţă şi mişcare. Copiii se plimbă cu bicicletele pe lângă ei, dar lor nu le pasă. Se sorb din priviri unul pe altul, zâmbind de fericire că sunt împreună. Mâna lui o ţine strâns pe-a ei, arătându-i, parcă, că nu vrea s-o lase niciodată. Razele de soare îi mângâie părul ce-i cade peste umeri, iar el o îmbrăţişează.

Aleea se deschide în faţa lor, aşternându-le parcă un covor roşu spre ceea ce ea nu se aştepta să i se întâmple. Copacii, îmbrăcaţi în veşminte noi, de primăvară, le vor fi martori, iar oamenii aşezaţi pe băncuţele din jur privesc la ei cu admiraţie.

Apărut de nicăieri, el ridică un trandafir de pe tufişul de lângă ei şi i-l oferă cu sfială. Faţa ei se umple de uimire şi ochii îi sclipesc, strălucind de bucurie. Ridică cu grijă inelul pe care petalele trandafirului l-au scos la iveală, se aşează în genunchi şi, plin de emoţie, rosteşte întrebarea care îi dă fiori fetei. Cu ochii în lacrimi şi mută de uimire, fata dă din cap, afirmativ, iar braţele lui o înconjoară, strângând-o puternic la pieptul lui protector. Bătrâanii ce priveau de pe banca alăturată aplaudă, emoţionaţi de scena romantică.

Reflectoarele se sting, apare agitaţia, camerele de filmat se opresc, cameramanii şi tehnicienii zâmbesc, iar regizorul este mulţumit de scena ce va decide finalul filmului. Cei doi îşi zâmbesc, îşi schimbă garderoba şi pleacă fiecare pe drumul său spre casă, cu părere de rău că au gustat atât de puţin din povestea - ce s-ar fi putut transforma în realitate - de dragoste.

Fotografia care naște povești: Casa cu fluturi

Andreea Dinu

(C.N. Ion Ghica)

Drumul către destinaţie îţi aduce întotdeauna noi poveşti, adevărate sau ireale, pe care numai sufletul tău le poate povesti. Pregătită de o nouă călătorie în inima munţilor, fac un mic popas lângă o căsuţă abandonată. Mergeam de câteva ore, iar oboseala îşi spunea cuvântul. Norii cenuşii se pregăteau de un nou dans după nenumăratele zile toride de vară. Scot aparatul de fotografiat şi, încântată, mă uit peste pozele făcute. Fiecare colţ fotografiat avea propria frumuseţe; de la lacuri şi flori de pădure până la apusuri şi nori jucăuşi. 

Câteva picături de ploaie se preling pe rucsacul meu. Repede, mă adăpostesc sub streaşina casei care era pe punctul de a ceda. Picăturile de ploaie foarte zgomotoase trezesc în mine frica. Vântul bate cu putere, de parcă doreşte să transmită ceva. Asistam la o adevărată dezlănţuire a naturii. Cu inima în dinţi, deschid uşa casei şi intru. Un singur pas a fost de ajuns ca să descopăr o creaţie a naturii. Casa nu era casă, era un colţ rupt din natură, colorat şi plin de… fluturi. O invazie de fluturi! Oare cum era posibil?!

Fotografia care naşte poveşti: Cafeaua de la ora 10

Ioana Ionaşcu

(C.N. Ienăchiţă Văcărescu)

Mă trezesc buimacă, iar am avut un coșmar și, ca de obicei, nu îmi aduc aminte nimic din el. Tot ce îmi aduc aminte este groaza cu care m-am trezit. Mă duc în bucătărie să-mi fac o cafea, am mare nevoie de una. Dar constat că nu mai am. Am nevoie de un stimulent care să mă facă să-mi continui ziua. Neavând altă alternativă, decid să mă duc pe "celebrul" Centru Vechi pentru a-mi putea continua ritualul de dimineață. Mă îmbrac printre înjurături la adresa mea, pentru că am uitat să cumpăr cel mai important produs din casă. Îmi iau geanta, telefonul și cheile și plec. 

Este 10 dimineața, așa că terasele sunt mai mult goale. Mă așez la o masă unde muzica nu mă asurzește, îmi scot telefonul și-l pun pe masă. O domnișoară care are fața pe care o am și eu la această oră vine și îmi aduce un meniu. Se vede că și ea este la fel de încântată de a fi aici cum sunt eu când mă duc la școală. Pleacă pentru a-mi lăsa timp să mă gândesc. Deschid meniul și mă uit la cafele. Îmi aleg una cu lapte și pun meniul deoparte. Până vine domnișoara Rază-de-Soare, mă uit în jurul meu.

Jurnal de vacanță: În drum spre mare

Bogdana Dente

(Liceul Petru Cercel)

"Dragă jurnalule,

Ce am reținut din călătoria asta e că oamenii preferă aventura. Oamenii sunt dependenți de fiori, de fluturi în stomac. Oamenii au curiozitate în priviri și se sfiesc uneori să vorbească din suflet."

În tren fiind, am început să-mi notez idei în carnețel, atenția fiindu-mi distrasă de soarele ale cărui raze se abăteau jucăuș peste cuvintele mele. M-am oprit pentru o secundă să admir priveliștea. Prin geamul mare se vedea o cromatică văratică și luminoasă. Punându-mi capul pe geam, continui să observ: marea se îmbină prea frumos cu cerul. Las privirea să înoate o ultimă dată în mare și mă gândesc la ea. Dacă ar fi să asimilez marea cu sentimentele propriu-zise, ar fi o corelare perfectă. Atât furtunoase, cât și blânde, dar niciodată în același timp. 

"E vară, mi-am aruncat grijile la gunoi și m-am urcat în tren. Nu pot să nu mă gândesc că o să-mi fie dor de casă, dar, de asemenea, o să-mi ardă obrajii de fericire când o să ajung pe plajă. Fluturii în stomac o să îi simți când te aventurezi în mare, fiorii o să-i simți când îți alunecă picături de apă pe pielea scăldată de soare. O să fii curios ce se află mai departe de orizont, dar nu o să scoți un sunet și o să te întinzi pe șezlong privind nisipul auriu. 

Observ cum valurile ating malul cu un sunet puternic, dar, în același timp, liniștitor, lăsând în urma lor scoici multicolore. O să simți un gol în stomac atunci când o să pleci și se inversează sentimentul: o să te gândești încontinuu la mare și la cât de dor o să-ți fie, dar, în același timp, o să te bucuri că ajungi acasă. Urcându-te în tren, așezându-te comod, pornind la drum, tot ce o să ai în minte e că o să te întorci, că locul ăsta ți-a adus liniștea interioară mult dorită. Zâmbești și începi să scrii."

Jurnal de vacanţă: Casa din copac

Mălina Popescu

(C.N. Ienăchiţă Văcărescu)

Zilele petrecute la bunici sunt cu siguranţă cele ce mi-au marcat cel mai mult copilăria. Totul este primitor şi liniştitor aici, însă când urc atentă pe scara veche, înţepenită între cele două ramuri ale copacului, simt cum las să mi se facă pierdută urma odată cu primul scârţâit al podelei şubrede. Nucul ăsta e aici de o veşnicie şi căsuţa pe care o adăposteşte îl face cu siguranţă foarte special. 

Aici simt cel mai bine primăvara, când toată natura prinde culoare sub ochii mei, iar cântecul păsărilor îmi şopteşte exact ceea ce am nevoie să aud. Acum sunt cea mai liniştită, căci fiecare vis al meu înmugureşte odată cu pomii pe care îi                            privesc de aici de sus ore întregi.

Aici vara se face cel mai bine simţită, căci gândurile mele apun odată cu soarele, iar răsăritul îmi luminează sufletul. Nimic nu mă impresionează mai mult decât strălucirea întregii încăperi la orele de vârf ale amiezii şi starea mea de amorţeală în timp ce sunt prinsă în acţiunea unei cărţi bune. Acum sunt cea mai energică, şi asta pentru că verdele infinit îmi promite noi aventuri.

Să ne cunoaștem: Ioana Ionașcu - "Atenţie, se deschid uşile!"

Ioana, fata despre care îți voi vorbi, ar putea trece pe lângă tine pe stradă sau în staţia de metrou şi ceva legat de ea ți-ar rămâne întipărit în minte. Amuzant este faptul că aşa am cunoscut-o, în timp ce aşteptam amândouă metroul.

Pentru început, primul lucru ce o scoate în evidenţă este înălţimea. O astfel de calitate ar putea da fiecăruia o anumită încredere în sine, dar nu şi Ioanei: "Mereu am urât faptul că eram cea mai înaltă, pentru că toată lumea se simte intimidată de mine". Un alt aspect ce o defineşte pe Ioana sunt ochii ei căprui şi pătrunzători ce pot vedea, parcă, până în adâncul sufletului tău: "Un motiv pentru care sunt atât de tăcută la început, este faptul că îmi place să ştiu cu cine am de-a face. Aşa că prefer ca atunci când cunosc pe cineva să stau şi să analizez acea persoană, să o citesc".

Fotografia care naște povești: Momente de inocență

• Roxana Cotorogea
  (C.N. C-tin Cantacuzino)
  
  
  În viață, atunci când treci de mai multe ori pe lângă același loc, ajungi să-i creezi povestea. Aceste „vieți puse pe hârtie” ale locurilor sunt momentele de inocență ale fiecăruia. Ca atunci când ești copil și învii lucrurile cu imaginație și cu spuse. Astfel de povești nu se pierd niciodată.
• Momentul meu de inocență se numește „Biserica Sf. Vineri”. De ce? Pentru că imaginația mea și teama de la acea vârstă creau controverse. Albă și destul de înaltă, se arată în apropierea parcului Chindia, o biserică: Biserica Sf. Vineri. Zidul vechi al cetății încă o împrejmuiește, iar aceeași portiță dură, de fier, îmi redeschide calea. Astăzi, o văd ca pe un fel de monument, sau epavă. Nimic special printre restul bisericilor.
  

Să ne cunoaștem: Crissa Bogza - "Ai de gând să aprinzi, totuși, reflectoarele alea?"

Cred că am trecut întâmplător pe lângă ea de nenumărate ori. Singurul lucru care iese în evidență este rujul roșu care, am aflat mai târziu, îi conferă o doză incredibilă de încredere în sine. OK, poate și ochii neobișnuit de mari care scanau persoanele care intrau în teatru în acea seară de septembrie. În rest, nimic neobișnuit. Majoritatea hainelor pe care le poartă sunt negre, deși atunci chiar era prea cald afară pentru a purta un pulover. "Dacă îndrăznești să mă întrebi dacă mi-e cald, nu mai avem ce discuta". Am tăcut. Are vocea groasă pentru o tipă, dar am simțit o mică nesiguranță în jocul tonurilor și al notelor atinse de ea.

Nu mai știu ce i-a spus un cunoscut de-al ei, dar nu am cum să uit cum a izbucnit în cel mai colorat râs auzit de mine în ultimul timp. Nu m-aș fi așteptat la așa ceva din partea tipei care pare mereu ori tristă, ori nervoasă. Pot spune că nu e chiar cea mai plină de viață persoană pe care o cunosc. Astea sunt detaliile care-mi vin acum în minte. Nu mă judeca, o știu de un an, totuși. Însă nu pot spune că o cunosc.

Abisul din ochii unei furnici

Georgiana Simion

(C.N. Ion Ghica)

Întinsă fiind pe iarba asta rece și privind la minunăția apusului ce-mi umple sufletul de culoare, mă gândesc c-a mai trecut o zi pe lângă mine, de parcă nici n-a fost. 

O veveriță urcă în copacul de lângă mine și mă privește cu uimire. O furnică se chinuie să se urce pe piciorul meu și cade datorită greutății pe care o duce în spate. Mă întristez că nu pot s-o ajut, dar răzbește singură, rătăcind pe piciorul meu gol. O prind în palmă și mă uit la această fărâmă de existență doar aparent mică. Privesc în ochii ei mai negri ca întunericul nopții și pot citi abisuri.

Mâinile sale mici cară povara unei vieți. Ei nu-i pasă că trebuie să alerge tot timpul după merinde și nu se plânge nimănui că nu doarme niciodată. Își asumă scopul până i se termină sursa de oxigen și aleargă timid după firimiturile de la masa mea fără să-i pese că pot fi un adevărat cataclism pentru ea.

Își continuă drumul prin iarbă, cucerind culmile munților, traversând podișuri înalte, izbutind mereu în acest zbor existențial pe care noi îl numim viață.

Și atunci îmi dau seama cât de impasibili suntem noi, mândrii purtători ai ignoranței, cei ce stăm în văi și ne credem pe piscuri; noi, cei care trăim ca niște plante, singurii care avem curaj să mergem prin viață precum furnica, dar stăm cu ochii închiși, fără să ne cunoaștem propriile visuri.

Să ne cunoaștem: Mălina Popescu - cu mască, fără mască

În dimineața aceea… eu eram încă buimac de somn, iar ea a venit și a sărit lângă mine în așternuturile albe și moi, neavând timp să mă dezmeticesc din dezordinea ce o provocase cu trupu-i sprinten și firav. Îmi zâmbește, sare în două picioare și îmi aruncă hainele ce le lăsasem anapoda pe fotoliu noaptea trecută și, înainte să am timp să-i adresez vreo întrebare, mă trage de mână și mă roagă să o urmez, uitând de orice organizare și responsabilitate. Nu am văzut-o până acum așa de plină de viață, atât de sigură pe propriile-i forțe și, toate astea, ca să-mi șoptească în timp ce-și încalță cizmulițele cu ciucuri: „Astăzi vreau să mă cunoști dincolo de masca ce o port pentru a face față vieții în fiecare zi. Îmi plac oamenii complicați și recunosc că prefer să păstrez o urmă de mister în ceea ce mă privește”.

Jurnal de vacanță: Vama Veche - Valuri și Vise

Mara Ionicioiu

(C.N. Ienăchiță Văcărescu)

Sare, nisip în bocanci, prietenie, chitară, plete, răsărit, negru și vișiniu. Un colț de lume unde evadezi când ești prea încărcat, obosit sau pur și simplu îi simți lipsa, îi duci dorul. Aici îți trăiești și îți construiești visele alături de oameni liberi și simpli. Este un platou de filmare unde marea are rolul principal, iar tu ești un personaj episodic. Ai puterea de a-ți alege rolul și de a face din experiența ta o dramă sau o poveste de dragoste, o comedie sau un film de groază. 

Vama Veche este locul în care nu îți poate lipsi nimic niciodată. Orice gol este umplut de atmosfera magică, de valurile ce te cheamă cât mai aproape de mare, de oamenii ce par oricând dispuși să te ajute, să împartă cu tine și să îți ofere prietenia lor. Este primul lucru care îți vine în minte când auzi un motor turat, o piesă rock, când vezi un foc de tabără, un dread, un om frumos. Spiritul Vămii îl simți de când vezi primele cirezi de motocicliști pe Autostrada Soarelui până când, întors acasă, te plafonezi în rutina de zi cu zi. Atunci știi că trebuie să te întorci să te reîncarci cu speranță, fericire și bună dispoziție.

Vama Veche înseamnă vise, armonie, muzică, apă, valuri, energie, culoare, haiducie, euforie. Este locul celor ce sunt altfel, celor ce își pun sufletul pe primul loc.

Nu crezi până nu vezi: Povestea unui telechinetic

Roxana Cotorogea

(C.N. C-tin Cantacuzino)

Pe lângă puterea de caracter și de muncă, oamenii dețin puteri ce țin de inteligență și minte: Puterea minții. Telechinezia este o aplicație a acestei Puteri a minții, care presupune influențarea unor elemente fără a interveni fizic. Aceasta poate fi folosită pentru a muta ori pentru a modifica starea unui obiect. Mulți afirmă că telechinezia nu există cu adevărat, ci că este doar o metodă de fraudă și înșelătorie. Zicala spune „Nu crezi până nu vezi”, astfel că mi s-a dat șansa să aflu dacă telechinezia există.

Întâmplarea făcea ca, în ziua cu pricina, școala să mă numească elev de serviciu, lucru pentru care eram nemulțumită și revoltată. Era agitație în acea zi: numeroase activități cu profesorii, inspecții și ore deschise ce necesitau implicarea tuturor celor disponibili, adică inclusiv a mea, ca elev de serviciu. Prin această implicare „necesară”, am făcut cunoștință cu un profesor, al cărui nume va rămâne sub anonimat.