Visul ce-mi doresc să devină realitate: „Vreau să fiu televizor!”

Georgiana Simion

(clasa a XI-a, C.N. Ion Ghica)

Cu toții ne lovim, mai devreme sau mai târziu în viață, de aceeași întrebare: Ce vreau să devin când mă fac mare? Fie că am fost întrebați de părinți, rude, vecini sau de noi înșine, această întrebare banală, dar foarte importantă, ne-a dat tuturor mari bătăi de cap. Unii dintre noi au dat răspunsuri uimitoare la această întrebare. Posibile sau imposibile, gândite sau aiurea, puțin dintre ele se răsfrâng în realitatea de astăzi.

În timp ce prietenele mele se visau actrițe sau dansatoare, eu voiam să fiu omul care ridică bariera (oricum s-ar numi această meserie). Am trecut de la barieră la aviator, de la învățător la astronaut, ingineru sau astrolog.

M-am trezit din copilărie, mi-am înfipt picioarele adânc în maturitatea vieții și am realizat ceea ce vreau să devin: ”Îmi doresc să fiu televizor!”, mi-am spus. Pentru că televizorul știe tot. Asemeni lui, vreau să știu tot și să împart acest „tot”. Îmi imaginez cum mă trezesc bine dispusă dimineața, dau drumul la radio și pun cafeaua la filtru ca să-i simt mirosul când ies din duș.

Cosmeticele mele se află răvășite pe raftul de lângă oglindă. Fardurile n-au fost rezistente la asediul zilnic și au rămas fără capace, formând un amestec de nuanțe sfărâmicioase. Oricât de prietenă mi-ar fi oglinda, nu-mi va ascunde niciodată cearcănele, părul vâlvoi și mirarea pe care o am când mă uit la mine, în fiecare dimineață. Nu există zi în care să nu blestem soarta că nu m-a făcut bărbat, ca să pot împărtăși aceeași viață aventuroasă de care ei au parte.

Înainte să plec, mă uit în oglindă, căutând în spatele ochilor intens machiați adolescența naivă pe care o simt încă acolo, dar e mascată de machiaj, blugii negri și cămașa largă, pantofii cu tot și geaca de piele peste care-mi atârnă, sfios, buclele.

În scară, îmi verific apelurile, îmi salut vecina care se întoarce cu cățelul de la plimbare și mă gândesc din nou să-mi cumpăr și eu unul ca să-mi testez responsabilitatea. Mă urc pe motor, demarez în trombă și mă bucur de drumul scurt până la serviciu. Aici, zeci de oameni îmi zâmbesc prietenos. După două ore de nebunie în direct, mă întorc în redacție, unde mă așteaptă zeci de rezumate, scrisori, anchete și reportaje încă neterminate, aruncate parcă în ciudă pe birou.

Codruț îmi amintește că am o miniședință la două, un deadline la cinci și un buchet mare de flori la ușă, care deja nu mai e o noutate pentru niciunul.
Termin tot ce mi-am propus și mă îndrept spre cafeneaua de la capătul străzii, unde mă așteaptă Rebecca, aceiași ochi albaștri care mi-au fost alături atâția ani de zile. Privesc nedumerită la chelnerul care-mi aduce o cafea și un fresh de portocale fără ca eu să fi cerut ceva.
”Ai comandat tu și pentru mine?”, o întreb.
„Da, e OK?”
Dacă era OK?! Era perfect! Era perfect pentru că a hotărât ea pentru mine. Era perfect pentru că a luat de pe umerii mei presiunea unei decizii pe care trebuia s-o iau. M-am uitat la ea și mi-am dat seama că-n clipa aia o iubeam mai mult decât am iubit-o vreodată.

Ajung acasă, unde o voce fermă de bărbat mă aduce cu picioarele pe pământ; aprind laptop-ul, lucrez la un reportaj, scriu pe blog și mă gândesc la titlul articolului din rubrica sport. Sunt băgată în priză și nu realizez cum trece timpul, pentru că-mi place al naibii de tare ce fac.

Azi renunțăm la tocuri și restaurant. Încalț teneșii, îmi pun tricoul cu Hîldan și mergem entuziasmați „să le arătăm ăstora ce înseamnă Dinamo”, iar mâine... mâine o iau de la capăt. E greu să fiu eu, dar de fiecare dată găsesc ceva demn și frumos care să mă trezească în aceeași condiție - de jurnalist-femeie.