Spectactor de meserie

Cristina Bogza

(C.N. Ienăchiță Văcărescu)

Eu nu mă îndrăgostesc de oameni. În schimb, sunt fascinată de replici, idei și personaje. Iubesc poveștile și transpunerea într-un univers artistic care, de cele mai multe ori, mă face să ignor, măcar pentru un timp, realitatea. Sau mă face să o urăsc, dar asta e o altă poveste pe care, probabil, o s-o scriu mai încolo. Am zis probabil. 

Până acum vreo doi ani, nu m-am visat niciodată pe scenă. Până acum vreo doi ani, viața mea putea fi rezumată prin cel mai nociv cuvânt inventat de omenire: „nu”. Nu știu să fac aia, nu știu să cânt, nu vreau, nu încerc, nu-mi pasă, nu mă interesează. Apoi am descoperit lumea teatrului. Am văzut piese de zeci de ori și, la un moment dat, ziceam replicile odată cu actorii. Am început să realizez cât de important este să ieși din zona ta de confort. Asta doar stând pe un scaun în sala al cărei miros îmi rămâne impregnat în haine când ies în foaier bulversată, fericită sau cu rimelul întins pe toată fața. M-am hotărât (sau așa mi-a fost dat sau scris sau destinat) să stau în culise, cu textul în brațe, în timp ce așteptam cu inima desfigurată de emoții să intru în scenă. 

I’m back. But… Who am I?

Georgiana Simion

(C.N. Ion Ghica)

Știu, sunt femeie, dar nu mă poți judeca doar pentru că m-ai născut așa. Ți-am mai spus… nu suntem „noi, femeile”, sunt EU – femeie, pentru că m-am născut din doi cromozomi X. Însă nu-i în regulă să mă judeci la pachet, să mă vezi ca pe un algoritm, să crezi că toate-s la fel… amândouă știm că nu-ți place Cheloo.

Și apoi, nu știu de ce stau să mă cert cu tine de fiecare dată. Până la urmă nu m-am născut ca să-ți fac pe plac. Apreciez ce ai făcut pentru mine, dar nu sunt sclava ta. Nu vreau să trăiesc viața pe care doar voi credeți că trebuie s-o trăiască o femeie. Dumnezeu nu ne-a dat roluri de îndeplinit pe pământ. Deci, nu m-am născut femeie ca să mă mărit fată mare, cu un individ căruia oricum nu-i pasă pentru că se iubește cu administratora blocului, să întrețin o casă între prăjeli, rufe murdare și aburi de la mașina de călcat, plătind facturi și împărțindu-mi fericirea în rate și să fac copii care să nu mă asculte și să nu-și dorească niciodată să ajungă ceea ce sunt. Am propria viață în palme și am s-o trăiesc cum vreau, fie că-ți place, fie că nu!

ATELIER DE JURNALISM ȘI COMUNICARE PENTRU LICEENI

CINE?

Alexandra Damian, jurnalist

CE?

Cursul de Jurnalism și Comunicare se vrea un fel de atelier, de comunitate de practică și se adresează tuturor celor care doresc să descopere bazele jurnalismului și ce înseamnă de fapt această profesie.

DE CE?

Pentru că, într-o societate în care cotidienele de informare au devenit tabloide, presa on-line e XXX, iar la TV nu vedem decât sex și violență, e timpul să redescoperim valorile jurnalismului curat.

CUM? 

Vom afla mai întâi ce reprezintă sursele în jurnalism, ce este responsabilitatea profesională, de câte feluri este jurnalismul, iar apoi vom studia în detaliu știrea, interviul, reportajul, ancheta, editorialul cât și jurnalismul de opinie. În final, vom insista pe jurnalismul radio, de televiziune și, cel mai important, pe jurnalismul on-line, care are cel mai mare potențial de dezvoltare.

Cursul va fi completat de un modul complementar de dicție, public speaking, comunicare și dezvoltare personală, bune maniere etc.

Programul include vizite în redacții și întâlniri cu jurnaliști, iar materialele realizate de participanți vor fi publicate on-line, pe acest blog colectiv.

Mai mult, odată terminat primul modul, atelierul va lua forma unei redacții reale, cursanții vor ieși pe teren, iar munca lor va îmbrăca forma unui ziar tipărit.

CÂND?

Înscrierile se vor face miercuri 1 octombrie, ora 16.30, la sediul Bibliotecii Județene Dâmbovița (str. Stelea, nr. 2). Relații la telefon: 0730 833 507.

Întâlnirile vor avea loc săptămânal și vor avea o durată de două ore.

Zilele în care se derulează atelierele vor fi stabilite împreună cu participanții și părinții acestora, în funcție de programul școlar, putând fi stabilite sesiuni de lucru și în zilele de sâmbătă.

UNDE?

La sediul Bibliotecii Județene Dâmbovița, în sala de conferințe a Centrului Europe Direct Târgoviște (Str. Stelea, nr. 2) și în corpul M al Universității Valahia Târgoviște (str. Lt. Stancu Ion nr. 35).

DESPRE MINE

Am știut din clasa a X-a ce vreau să mă fac atunci când voi fi mare. Am ales să devin jurnalist, fără să visez că-ntr-o bună zi o să apar la televizor și-o să mă vadă o țară-ntreagă, sau că voi vorbi la radio cum făceau pe atunci ´´idolii´´ mei de la proaspăt-înființatul Radio Minisat, și nici măcar că voi ajunge să scriu cele mai tari anchete și reportaje pe care le-a văzut vreodată presa dâmbovițeană.

Și-uite-așa, fără niciun fel de așteptare măreață, m-am trezit într-o bună dimineață de toamnă bătând la ușa unui cotidian local și cerându-i domnului Pildner (Jozsef Pildner) să mă lase să scriu. Și m-a lăsat!

După liceu, a venit facultatea. De Jurnalism, evident. Prima promoție de ziariști de la Universitatea din Târgoviște. Timp în care am cochetat cu radioul. Da, am ajuns să lucrez la Radio. Minisat. Alături de ''idolii'' mei din liceu.

Și-apoi am mai lucrat la vreo două posturi de radio în Ploiești, la Alpha TV în Târgoviște, am fost corespondent la Radio BBC la un moment dat, dar și la două agenții naționale de presă, am cochetat cu jurnalismul on-line și acum m-am întors la origini. La Radio. Minisat.

M-am întrebat tot timpul la ce-o să-mi folosească CV-ul ăsta atât de stufos. Iată că am găsit răspunsul. Am avut de-a face cu toate mijloacele de comunicare în masă, am învățat cam tot ce era de învățat și a venit timpul să dau mai departe.

Ești gata să preiei ștafeta?

Jurnal de vacanță activă

Teodora Chiș

Vara aceasta a fost una dintre cele mai frumoase veri din viața mea, fiindcă am avut ocazia să...

Nu.
Aș prefera să reîncep.
Mă văd obligată să fiu sinceră.

Nu am nimic de zis despre vacanța aceasta sau despre oricare altă vacanță peste care am trecut până acum. 

În căutarile mele disperate de a găsi ceva de scris într-un jurnal de vacanță, am descoperit că, de fapt, nu îmi plac vacanțele.

Problema cu vacanțele este că sunt derutante într-unul din cele mai teribile moduri posibile.

Pe de o parte, așa cum ne îndeamnă și DEX-ul să credem, sunt destinate odihnei; sau, cum spune clișeul, „reîncărcării bateriilor”. Ce faci, în schimb, dacă nu funcționezi pe baterii, sau dacă bateriile tale nu se încarcă prin odihnă, sau dacă pur și simplu sunt deja pline?

Pe de altă parte, dacă ar fi să ne luăm după nenumăratele eseuri inspiraționale și motivaționale scrise până în ziua de astăzi, ar trebui să fim deja convinși că o vacanță adevărată este una marcată de explorare, de redescoperirea sinelui, de reconectarea cu Universul, cu prietenii demult pierduți sau plictisiți. 

Ei bine, experiențele acestea sunt treaba fiecăruia și nu trebuie să se petreacă, în mod obligatoriu, în vacanță. Am avut nenumărate vacanțe în care am învățat mai mult decât în timpul școlii și momente stresante în care m-am relaxat mai mult decât în orice vacanță. 

Mă întreb, deci
ce se întâmplă cu noi când ne aflăm în vacanță?
devenim altcineva?
devenim noi înșine?
rămânem aceiași, dar cu ceva mai mult timp liber?
evadăm din realitate?
ne reancorăm în aceasta?

Nu vreau să îmi împart încă viața în perioade ocupate și vacanțe.
Nu vreau să îmi împart încă viața în zile de lucru și weekend-uri.

Fotografia care naște povești: Love it light!

Ioana Rădulescu

(C.N. Ienăchiță Văcărescu)

Ai ajuns în „Piața lui Eros”? Vrei să-ți schimbi viața? Vrei să afli adevărul? Nu pierde șansa de a părăsi Londra înainte de a trece pe aici pentru că Eros poate să-ți ilumineze viitorul în dragoste!

Așa sună una dintre frazele celebrelor ghiduri de călătorii...

Se spune că, ajungând în această piațetă și privind cerul străpuns de săgeata zeului grec, oamenii simt instant emoția frenetică ce îi conduce spre iubirea vieții lor. Atrasă de mirajul unui adevăr pe care oricine dorește să-l cunoască și, fără a mă îndoi o clipă de faptul că totul ar putea fi o simplă reclamă pentru atragerea turiștilor, am cedat tentației de a face testul și de a afla cine va fi „alesul” pe care destinul îl va îndemna să mă sune la întoarcerea acasă, legitimând astfel promisiunea pe care ghidurile o afișau generos.

Fotografia care naşte poveşti: Împreună doar în poveşti

Georgiana Simion

(C.N. Ion Ghica)

Cerul este înveşmântat in nuanţe de alb şi albastru. Soarele străluceşte printre copaci, scăldându-se, parcă, în lacul din parc. Dacă până acum atmosfera generală părea melancolică şi obositoare, acum este plină de viaţă şi mişcare. Copiii se plimbă cu bicicletele pe lângă ei, dar lor nu le pasă. Se sorb din priviri unul pe altul, zâmbind de fericire că sunt împreună. Mâna lui o ţine strâns pe-a ei, arătându-i, parcă, că nu vrea s-o lase niciodată. Razele de soare îi mângâie părul ce-i cade peste umeri, iar el o îmbrăţişează.

Aleea se deschide în faţa lor, aşternându-le parcă un covor roşu spre ceea ce ea nu se aştepta să i se întâmple. Copacii, îmbrăcaţi în veşminte noi, de primăvară, le vor fi martori, iar oamenii aşezaţi pe băncuţele din jur privesc la ei cu admiraţie.

Apărut de nicăieri, el ridică un trandafir de pe tufişul de lângă ei şi i-l oferă cu sfială. Faţa ei se umple de uimire şi ochii îi sclipesc, strălucind de bucurie. Ridică cu grijă inelul pe care petalele trandafirului l-au scos la iveală, se aşează în genunchi şi, plin de emoţie, rosteşte întrebarea care îi dă fiori fetei. Cu ochii în lacrimi şi mută de uimire, fata dă din cap, afirmativ, iar braţele lui o înconjoară, strângând-o puternic la pieptul lui protector. Bătrâanii ce priveau de pe banca alăturată aplaudă, emoţionaţi de scena romantică.

Reflectoarele se sting, apare agitaţia, camerele de filmat se opresc, cameramanii şi tehnicienii zâmbesc, iar regizorul este mulţumit de scena ce va decide finalul filmului. Cei doi îşi zâmbesc, îşi schimbă garderoba şi pleacă fiecare pe drumul său spre casă, cu părere de rău că au gustat atât de puţin din povestea - ce s-ar fi putut transforma în realitate - de dragoste.

Fotografia care naște povești: Casa cu fluturi

Andreea Dinu

(C.N. Ion Ghica)

Drumul către destinaţie îţi aduce întotdeauna noi poveşti, adevărate sau ireale, pe care numai sufletul tău le poate povesti. Pregătită de o nouă călătorie în inima munţilor, fac un mic popas lângă o căsuţă abandonată. Mergeam de câteva ore, iar oboseala îşi spunea cuvântul. Norii cenuşii se pregăteau de un nou dans după nenumăratele zile toride de vară. Scot aparatul de fotografiat şi, încântată, mă uit peste pozele făcute. Fiecare colţ fotografiat avea propria frumuseţe; de la lacuri şi flori de pădure până la apusuri şi nori jucăuşi. 

Câteva picături de ploaie se preling pe rucsacul meu. Repede, mă adăpostesc sub streaşina casei care era pe punctul de a ceda. Picăturile de ploaie foarte zgomotoase trezesc în mine frica. Vântul bate cu putere, de parcă doreşte să transmită ceva. Asistam la o adevărată dezlănţuire a naturii. Cu inima în dinţi, deschid uşa casei şi intru. Un singur pas a fost de ajuns ca să descopăr o creaţie a naturii. Casa nu era casă, era un colţ rupt din natură, colorat şi plin de… fluturi. O invazie de fluturi! Oare cum era posibil?!

Fotografia care naşte poveşti: Cafeaua de la ora 10

Ioana Ionaşcu

(C.N. Ienăchiţă Văcărescu)

Mă trezesc buimacă, iar am avut un coșmar și, ca de obicei, nu îmi aduc aminte nimic din el. Tot ce îmi aduc aminte este groaza cu care m-am trezit. Mă duc în bucătărie să-mi fac o cafea, am mare nevoie de una. Dar constat că nu mai am. Am nevoie de un stimulent care să mă facă să-mi continui ziua. Neavând altă alternativă, decid să mă duc pe "celebrul" Centru Vechi pentru a-mi putea continua ritualul de dimineață. Mă îmbrac printre înjurături la adresa mea, pentru că am uitat să cumpăr cel mai important produs din casă. Îmi iau geanta, telefonul și cheile și plec. 

Este 10 dimineața, așa că terasele sunt mai mult goale. Mă așez la o masă unde muzica nu mă asurzește, îmi scot telefonul și-l pun pe masă. O domnișoară care are fața pe care o am și eu la această oră vine și îmi aduce un meniu. Se vede că și ea este la fel de încântată de a fi aici cum sunt eu când mă duc la școală. Pleacă pentru a-mi lăsa timp să mă gândesc. Deschid meniul și mă uit la cafele. Îmi aleg una cu lapte și pun meniul deoparte. Până vine domnișoara Rază-de-Soare, mă uit în jurul meu.

Jurnal de vacanță: În drum spre mare

Bogdana Dente

(Liceul Petru Cercel)

"Dragă jurnalule,

Ce am reținut din călătoria asta e că oamenii preferă aventura. Oamenii sunt dependenți de fiori, de fluturi în stomac. Oamenii au curiozitate în priviri și se sfiesc uneori să vorbească din suflet."

În tren fiind, am început să-mi notez idei în carnețel, atenția fiindu-mi distrasă de soarele ale cărui raze se abăteau jucăuș peste cuvintele mele. M-am oprit pentru o secundă să admir priveliștea. Prin geamul mare se vedea o cromatică văratică și luminoasă. Punându-mi capul pe geam, continui să observ: marea se îmbină prea frumos cu cerul. Las privirea să înoate o ultimă dată în mare și mă gândesc la ea. Dacă ar fi să asimilez marea cu sentimentele propriu-zise, ar fi o corelare perfectă. Atât furtunoase, cât și blânde, dar niciodată în același timp. 

"E vară, mi-am aruncat grijile la gunoi și m-am urcat în tren. Nu pot să nu mă gândesc că o să-mi fie dor de casă, dar, de asemenea, o să-mi ardă obrajii de fericire când o să ajung pe plajă. Fluturii în stomac o să îi simți când te aventurezi în mare, fiorii o să-i simți când îți alunecă picături de apă pe pielea scăldată de soare. O să fii curios ce se află mai departe de orizont, dar nu o să scoți un sunet și o să te întinzi pe șezlong privind nisipul auriu. 

Observ cum valurile ating malul cu un sunet puternic, dar, în același timp, liniștitor, lăsând în urma lor scoici multicolore. O să simți un gol în stomac atunci când o să pleci și se inversează sentimentul: o să te gândești încontinuu la mare și la cât de dor o să-ți fie, dar, în același timp, o să te bucuri că ajungi acasă. Urcându-te în tren, așezându-te comod, pornind la drum, tot ce o să ai în minte e că o să te întorci, că locul ăsta ți-a adus liniștea interioară mult dorită. Zâmbești și începi să scrii."

Jurnal de vacanţă: Casa din copac

Mălina Popescu

(C.N. Ienăchiţă Văcărescu)

Zilele petrecute la bunici sunt cu siguranţă cele ce mi-au marcat cel mai mult copilăria. Totul este primitor şi liniştitor aici, însă când urc atentă pe scara veche, înţepenită între cele două ramuri ale copacului, simt cum las să mi se facă pierdută urma odată cu primul scârţâit al podelei şubrede. Nucul ăsta e aici de o veşnicie şi căsuţa pe care o adăposteşte îl face cu siguranţă foarte special. 

Aici simt cel mai bine primăvara, când toată natura prinde culoare sub ochii mei, iar cântecul păsărilor îmi şopteşte exact ceea ce am nevoie să aud. Acum sunt cea mai liniştită, căci fiecare vis al meu înmugureşte odată cu pomii pe care îi                            privesc de aici de sus ore întregi.

Aici vara se face cel mai bine simţită, căci gândurile mele apun odată cu soarele, iar răsăritul îmi luminează sufletul. Nimic nu mă impresionează mai mult decât strălucirea întregii încăperi la orele de vârf ale amiezii şi starea mea de amorţeală în timp ce sunt prinsă în acţiunea unei cărţi bune. Acum sunt cea mai energică, şi asta pentru că verdele infinit îmi promite noi aventuri.

Să ne cunoaștem: Ioana Ionașcu - "Atenţie, se deschid uşile!"

Ioana, fata despre care îți voi vorbi, ar putea trece pe lângă tine pe stradă sau în staţia de metrou şi ceva legat de ea ți-ar rămâne întipărit în minte. Amuzant este faptul că aşa am cunoscut-o, în timp ce aşteptam amândouă metroul.

Pentru început, primul lucru ce o scoate în evidenţă este înălţimea. O astfel de calitate ar putea da fiecăruia o anumită încredere în sine, dar nu şi Ioanei: "Mereu am urât faptul că eram cea mai înaltă, pentru că toată lumea se simte intimidată de mine". Un alt aspect ce o defineşte pe Ioana sunt ochii ei căprui şi pătrunzători ce pot vedea, parcă, până în adâncul sufletului tău: "Un motiv pentru care sunt atât de tăcută la început, este faptul că îmi place să ştiu cu cine am de-a face. Aşa că prefer ca atunci când cunosc pe cineva să stau şi să analizez acea persoană, să o citesc".

Fotografia care naște povești: Momente de inocență

• Roxana Cotorogea
  (C.N. C-tin Cantacuzino)
  
  
  În viață, atunci când treci de mai multe ori pe lângă același loc, ajungi să-i creezi povestea. Aceste „vieți puse pe hârtie” ale locurilor sunt momentele de inocență ale fiecăruia. Ca atunci când ești copil și învii lucrurile cu imaginație și cu spuse. Astfel de povești nu se pierd niciodată.
• Momentul meu de inocență se numește „Biserica Sf. Vineri”. De ce? Pentru că imaginația mea și teama de la acea vârstă creau controverse. Albă și destul de înaltă, se arată în apropierea parcului Chindia, o biserică: Biserica Sf. Vineri. Zidul vechi al cetății încă o împrejmuiește, iar aceeași portiță dură, de fier, îmi redeschide calea. Astăzi, o văd ca pe un fel de monument, sau epavă. Nimic special printre restul bisericilor.
  

Să ne cunoaștem: Crissa Bogza - "Ai de gând să aprinzi, totuși, reflectoarele alea?"

Cred că am trecut întâmplător pe lângă ea de nenumărate ori. Singurul lucru care iese în evidență este rujul roșu care, am aflat mai târziu, îi conferă o doză incredibilă de încredere în sine. OK, poate și ochii neobișnuit de mari care scanau persoanele care intrau în teatru în acea seară de septembrie. În rest, nimic neobișnuit. Majoritatea hainelor pe care le poartă sunt negre, deși atunci chiar era prea cald afară pentru a purta un pulover. "Dacă îndrăznești să mă întrebi dacă mi-e cald, nu mai avem ce discuta". Am tăcut. Are vocea groasă pentru o tipă, dar am simțit o mică nesiguranță în jocul tonurilor și al notelor atinse de ea.

Nu mai știu ce i-a spus un cunoscut de-al ei, dar nu am cum să uit cum a izbucnit în cel mai colorat râs auzit de mine în ultimul timp. Nu m-aș fi așteptat la așa ceva din partea tipei care pare mereu ori tristă, ori nervoasă. Pot spune că nu e chiar cea mai plină de viață persoană pe care o cunosc. Astea sunt detaliile care-mi vin acum în minte. Nu mă judeca, o știu de un an, totuși. Însă nu pot spune că o cunosc.

Abisul din ochii unei furnici

Georgiana Simion

(C.N. Ion Ghica)

Întinsă fiind pe iarba asta rece și privind la minunăția apusului ce-mi umple sufletul de culoare, mă gândesc c-a mai trecut o zi pe lângă mine, de parcă nici n-a fost. 

O veveriță urcă în copacul de lângă mine și mă privește cu uimire. O furnică se chinuie să se urce pe piciorul meu și cade datorită greutății pe care o duce în spate. Mă întristez că nu pot s-o ajut, dar răzbește singură, rătăcind pe piciorul meu gol. O prind în palmă și mă uit la această fărâmă de existență doar aparent mică. Privesc în ochii ei mai negri ca întunericul nopții și pot citi abisuri.

Mâinile sale mici cară povara unei vieți. Ei nu-i pasă că trebuie să alerge tot timpul după merinde și nu se plânge nimănui că nu doarme niciodată. Își asumă scopul până i se termină sursa de oxigen și aleargă timid după firimiturile de la masa mea fără să-i pese că pot fi un adevărat cataclism pentru ea.

Își continuă drumul prin iarbă, cucerind culmile munților, traversând podișuri înalte, izbutind mereu în acest zbor existențial pe care noi îl numim viață.

Și atunci îmi dau seama cât de impasibili suntem noi, mândrii purtători ai ignoranței, cei ce stăm în văi și ne credem pe piscuri; noi, cei care trăim ca niște plante, singurii care avem curaj să mergem prin viață precum furnica, dar stăm cu ochii închiși, fără să ne cunoaștem propriile visuri.

Să ne cunoaștem: Mălina Popescu - cu mască, fără mască

În dimineața aceea… eu eram încă buimac de somn, iar ea a venit și a sărit lângă mine în așternuturile albe și moi, neavând timp să mă dezmeticesc din dezordinea ce o provocase cu trupu-i sprinten și firav. Îmi zâmbește, sare în două picioare și îmi aruncă hainele ce le lăsasem anapoda pe fotoliu noaptea trecută și, înainte să am timp să-i adresez vreo întrebare, mă trage de mână și mă roagă să o urmez, uitând de orice organizare și responsabilitate. Nu am văzut-o până acum așa de plină de viață, atât de sigură pe propriile-i forțe și, toate astea, ca să-mi șoptească în timp ce-și încalță cizmulițele cu ciucuri: „Astăzi vreau să mă cunoști dincolo de masca ce o port pentru a face față vieții în fiecare zi. Îmi plac oamenii complicați și recunosc că prefer să păstrez o urmă de mister în ceea ce mă privește”.

Jurnal de vacanță: Vama Veche - Valuri și Vise

Mara Ionicioiu

(C.N. Ienăchiță Văcărescu)

Sare, nisip în bocanci, prietenie, chitară, plete, răsărit, negru și vișiniu. Un colț de lume unde evadezi când ești prea încărcat, obosit sau pur și simplu îi simți lipsa, îi duci dorul. Aici îți trăiești și îți construiești visele alături de oameni liberi și simpli. Este un platou de filmare unde marea are rolul principal, iar tu ești un personaj episodic. Ai puterea de a-ți alege rolul și de a face din experiența ta o dramă sau o poveste de dragoste, o comedie sau un film de groază. 

Vama Veche este locul în care nu îți poate lipsi nimic niciodată. Orice gol este umplut de atmosfera magică, de valurile ce te cheamă cât mai aproape de mare, de oamenii ce par oricând dispuși să te ajute, să împartă cu tine și să îți ofere prietenia lor. Este primul lucru care îți vine în minte când auzi un motor turat, o piesă rock, când vezi un foc de tabără, un dread, un om frumos. Spiritul Vămii îl simți de când vezi primele cirezi de motocicliști pe Autostrada Soarelui până când, întors acasă, te plafonezi în rutina de zi cu zi. Atunci știi că trebuie să te întorci să te reîncarci cu speranță, fericire și bună dispoziție.

Vama Veche înseamnă vise, armonie, muzică, apă, valuri, energie, culoare, haiducie, euforie. Este locul celor ce sunt altfel, celor ce își pun sufletul pe primul loc.