Povești de suflet: Bătrânul cu care nu vorbește nimeni

Mari Beșcucă

(cls a XI-a, C.N. Ienăchiță Văcărescu)

Atunci plângea. Acum iar plânge. Atunci plângea pentru că tocmai a plecat. Acum plânge pentru că toți au plecat. Pune cana de apă pe masă și simte cum nu-și mai poate întinde degetele. Gustul pastilelor astea blestemate... De ce le-ar lua? Știe și doctorița care miroase urât și se și comportă urât,... că, altfel, cu mirosul el n-ar avea nimic. Știe și el. Și iar plânge, pentru că ar vrea să spună că mai știu și alții, dar de fapt nimeni nu mai vrea să știe. De el. De boala lui. De mintea lui.

Murise. Da. Se întâmplase. Fusese o boală ciudată care a venit acum câteva luni, de fapt un doctor ți-ar spune că a fost o persistență influența unor factori externi care împreună au dus la dezvoltarea bolii. Dar pentru el, nu. Boala a venit în acea dimineață de acum câteva luni, când își beau liniștiți ceaiul și ea s-a ridicat de la masă și apoi a căzut și apoi au mers la spital și apoi operație și bani și… 

”Radu, știu că ai copii și serviciu și că nu ai timp, dar poți să mai treci și tu pe la mama? I-ar fi bine să te vadă acum.” Dar Radu avea proiecte la muncă... ce i-a mai distrus ochii și calculatorul ăla!... și nu a putut veni. Dar i-a, sau le-a, trimis bani. Și, oricum, dacă ar fi venit?... Dacă o găsea într-o zi în care nu putea vorbi și nu își putea deschide ochii? Și dacă venea pe la jumătatea perioadei ăsteia blestemate? Când era mai bine să vină Radu? Contează? Acum a venit. Stă în sufragerie și citește acte. Câte acte sunt de citit pentru când moare un om… 

Și el, bătrânul, stă cu ochii închiși în patul nou, luat acum 2 ani, la ce bun oare? ....și ce dor îi este de cel vechi… mirosul ăla slab, parcă de lavandă, care a rămas din 1970. Ce ciudat... cum a rămas mirosul acolo? Dar el știe sigur că a rămas acolo. Dar stai, acum trebuie să se gândească la ce o să facă. Radu nu o să vrea să-l lase singur, sau să locuiască singur, pentru că singur oricum îl va lăsa. Unde îl trimite? Nu vrea la azilul ăla infect de aici, dar știe că Radu are bani din slujba aia grea și importantă pe care o are. Probabil va fi undeva pe la București, dar lui niciodată nu i-au plăcut muntenii, ce oameni răi... Oricum, oriunde va fi, ideea care trebuie să-i rămână în minte cu orice preț e că nu trebuie să înnebunească. Vrea să fie conștient când moare. Ea a fost. Și vrea să fie conștient și până atunci să judece ce i se întâmplă, să mai acumuleze experiențe, oare se poate?…

Nu trebuie să se mai gândească. Nu vrea. Oricum e altcineva. S-a schimbat. Te mai poți schimba la 93 de ani? Poate la 95? De ce 95? Păi e multiplu de 5… Ce mult i-a plăcut matematica în liceu. Liceul…atunci a cunoscut-o pe ea și apoi a început războiul. Nu. Gata. Pune stop. Trebuie să se ridice și să meargă afară, cum face în fiecare seară la 8, vara, și la 6, iarna. Dar iarna e din ce în ce mai greu, în fiecare an. 

Acum e primăvară. Florile râd, lumina râde. Toată lumea râde. Ia uite ce poet e el acum. Toată lumea, în afară de doctoriță, normal. Și a ajuns afară. Printre puținele plăceri pe care le avea când era tânăr și pe care încă și le poate permite. Să respire aer. Aer curat pur. Cel mai fain lucru pentru azilul ăsta. Se așează pe bancă. Se întinde. Așa face mereu. Sub copacul cu flori roz... ce culoare mai e și rozul ăsta! …și iar plânge. N-ar trebui să plângă. De ce azi plânge mai mult decât de obicei? Și uită-te la floarea aia cum cade. Așa cum cădem toți. Acum e pe pământ. Floarea. Și mai târziu o să o calce în picioare vreun suflet neglijent. 

Îl doare capul. Ar vrea să se ridice, dar nu-i iese. Îl “înțeapă” inima. Mereu îl enerva cuvântul ăsta când era mic și îl rosteau bătrânii. Acum chiar n-ar vrea să fie și ea aici. Primul moment de după plecarea ei când el nu vrea ca ea să fie aici. Și cât ar fi vrut să-l fi făcut pe Radu să-i înțeleagă gândurile, să fi stat puțin, măcar puțin mai mult cu el, să nu fi fost enervat de viteza mișcărilor lui. Cu ce e el vinovat? Ei, asta e ceea ce urăște el cel mai mult la oameni: că nu vor să asculte. Să te înțeleagă. Să priceapă că ceea tu simți, chiar dacă ei nu o fac și nu au făcut-o niciodată, pentru tine e ceea ce te constituie. 

Cel mai clar gând pe care l-a avut de mult timp. Îi apar chipurile lor. Al ei și al lui Radu. Deci așa mori. Măcar a murit conștient. Și cu un slab miros de lavandă din 1970 în minte.