Cred că am trecut întâmplător pe lângă ea de nenumărate ori. Singurul lucru care iese în evidență este rujul roșu care, am aflat mai târziu, îi conferă o doză incredibilă de încredere în sine. OK, poate și ochii neobișnuit de mari care scanau persoanele care intrau în teatru în acea seară de septembrie. În rest, nimic neobișnuit. Majoritatea hainelor pe care le poartă sunt negre, deși atunci chiar era prea cald afară pentru a purta un pulover. "Dacă îndrăznești să mă întrebi dacă mi-e cald, nu mai avem ce discuta". Am tăcut. Are vocea groasă pentru o tipă, dar am simțit o mică nesiguranță în jocul tonurilor și al notelor atinse de ea.
Nu mai știu ce i-a spus un cunoscut de-al ei, dar nu am cum să uit cum a izbucnit în cel mai colorat râs auzit de mine în ultimul timp. Nu m-aș fi așteptat la așa ceva din partea tipei care pare mereu ori tristă, ori nervoasă. Pot spune că nu e chiar cea mai plină de viață persoană pe care o cunosc. Astea sunt detaliile care-mi vin acum în minte. Nu mă judeca, o știu de un an, totuși. Însă nu pot spune că o cunosc.
Stând zilele astea la o cafea cu ea, eram curioasă de ce nu vrea să ne așezăm la o anumită masă. "Acolo e locul meu când vin singură să citesc și să beau cafeaua dimineața". Observasem deja că este o clientă fidelă a acestui local, deoarece chelnerul a întrebat-o scurt, cu un zâmbet cald pe buze: "Espresso cu 3 pliculețe de zahăr, nu?". Și-a întins picioarele pe scaunul de lângă mine și și-a împreunat sprâncenele bine conturate într-o expresie de lene pură. "Nu sunt o persoană matinală, știi. Noaptea funcționez cel mai bine".
M-am gândit că, dacă aduc teatrul în discuție, o mai trezesc puțin. Și, Dumnezeule, câtă dreptate am avut. Ochii i s-au luminat deodată și cuvintele pline de pasiune și speranță au început să curgă rapid, visele ei legate de viitoarea-i profesie concretizându-se sub forma unor promisiuni făcute mai mult pentru sine. "Nu m-au încurajat mulți oameni, dar nu vreau am de gând să trăiesc toată viața cu regretul că nu am făcut lucrul pentru care simt că sunt născută. Măcar să dau vina pe mine dacă se întâmplă ceva, nu pe ceilalți. Mă rog, sper să nu fie cazul".
Printre numele actorilor preferați și piesele care au marcat-o, mi-a povestit despre micile ei tablouri și despre un nou venit în viața sa, scrisul. "Bă, nu am nici cea mai vagă idee ce fac, dar îmi place", mi-a mărturisit, asezonând discuția care a deviat din cauza fluxului continuu de idei cu scurte reprize de râs. La fel de colorat cum mi-l aminteam eu.
Îi plac cuvintele. Se vede asta de la o poștă după modul în care se joacă dur cu ele și după cum le nuanțează în anumite circumstanțe.
- Dintotdeauna ai fost așa de directă? am întrebat-o, curioasă să aflu detalii despre trecutul ei.
- Niciodată nu am fost directă. Și îmi pare rău. Dar uneori îți trebuie un șut în cur de la viață ca să realizezi că greșești, nu?
- Presupun, deci, că te-ai schimbat.
- Nu mai sunt aceeași persoană care eram acum două săptămâni. Presupun, deci, că înțelegi ce vreau să spun.
A zâmbit și a constatat contrariată că mai are o singură înghițitură din cafeaua mult prea dulce pentru gustul meu. Văzând că își caută banii în portofel, m-am grăbit să mai aflu un ultim lucru despre tipa asta atât de atașată de replici care i-au rămas întipărite în minte de când a descoperit pentru prima dată cum este să fii pe scenă. Ce i-am cerut e simplu. Un cuvânt care să o descrie perfect. "Paradox", a răspuns ea aproape instantaneu.
- Nu înțeleg, am recunoscut eu învinsă.
- Am ordinea mea în dezordine. Iubesc oamenii, dar mi-e frică de ei. Ador simplitatea, dar mă complic constant în orice fac. Mai am multe, dar nu vreau să mă știi atât de bine. Nu ai de ce.
Am dat din umeri, în timp ce s-a ridicat, dând cu cocul prins neglijent de marginea de lemn ce împrejmuia spațiul strâmt în care ne aflam. A lăsat banii, și-a luat geanta și a plecat.
Acum simt că știu mai bine omul care a jucat la festivaluri de amatori din Baia Mare și Petroșani. Omul emotiv, emoționat și emoționant. Omul învăluit de mister care nu vrea să fie cunoscut niciodată pe deplin. Omul care simte că aparține scenei. Omul din culise. Omul speriat și entuziasmat în același timp de viitor. Omul asupra căruia viața și-a ațintit fiecare reflector. Nu pot să țin pasul cu el.
Cred că o să merg mai des la teatru.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu