Jurnal de vacanță activă

Teodora Chiș

Vara aceasta a fost una dintre cele mai frumoase veri din viața mea, fiindcă am avut ocazia să...

Nu.
Aș prefera să reîncep.
Mă văd obligată să fiu sinceră.

Nu am nimic de zis despre vacanța aceasta sau despre oricare altă vacanță peste care am trecut până acum. 

În căutarile mele disperate de a găsi ceva de scris într-un jurnal de vacanță, am descoperit că, de fapt, nu îmi plac vacanțele.

Problema cu vacanțele este că sunt derutante într-unul din cele mai teribile moduri posibile.

Pe de o parte, așa cum ne îndeamnă și DEX-ul să credem, sunt destinate odihnei; sau, cum spune clișeul, „reîncărcării bateriilor”. Ce faci, în schimb, dacă nu funcționezi pe baterii, sau dacă bateriile tale nu se încarcă prin odihnă, sau dacă pur și simplu sunt deja pline?

Pe de altă parte, dacă ar fi să ne luăm după nenumăratele eseuri inspiraționale și motivaționale scrise până în ziua de astăzi, ar trebui să fim deja convinși că o vacanță adevărată este una marcată de explorare, de redescoperirea sinelui, de reconectarea cu Universul, cu prietenii demult pierduți sau plictisiți. 

Ei bine, experiențele acestea sunt treaba fiecăruia și nu trebuie să se petreacă, în mod obligatoriu, în vacanță. Am avut nenumărate vacanțe în care am învățat mai mult decât în timpul școlii și momente stresante în care m-am relaxat mai mult decât în orice vacanță. 

Mă întreb, deci
ce se întâmplă cu noi când ne aflăm în vacanță?
devenim altcineva?
devenim noi înșine?
rămânem aceiași, dar cu ceva mai mult timp liber?
evadăm din realitate?
ne reancorăm în aceasta?

Nu vreau să îmi împart încă viața în perioade ocupate și vacanțe.
Nu vreau să îmi împart încă viața în zile de lucru și weekend-uri.

Jurnal de vacanță: În drum spre mare

Bogdana Dente

(Liceul Petru Cercel)

"Dragă jurnalule,

Ce am reținut din călătoria asta e că oamenii preferă aventura. Oamenii sunt dependenți de fiori, de fluturi în stomac. Oamenii au curiozitate în priviri și se sfiesc uneori să vorbească din suflet."

În tren fiind, am început să-mi notez idei în carnețel, atenția fiindu-mi distrasă de soarele ale cărui raze se abăteau jucăuș peste cuvintele mele. M-am oprit pentru o secundă să admir priveliștea. Prin geamul mare se vedea o cromatică văratică și luminoasă. Punându-mi capul pe geam, continui să observ: marea se îmbină prea frumos cu cerul. Las privirea să înoate o ultimă dată în mare și mă gândesc la ea. Dacă ar fi să asimilez marea cu sentimentele propriu-zise, ar fi o corelare perfectă. Atât furtunoase, cât și blânde, dar niciodată în același timp. 

"E vară, mi-am aruncat grijile la gunoi și m-am urcat în tren. Nu pot să nu mă gândesc că o să-mi fie dor de casă, dar, de asemenea, o să-mi ardă obrajii de fericire când o să ajung pe plajă. Fluturii în stomac o să îi simți când te aventurezi în mare, fiorii o să-i simți când îți alunecă picături de apă pe pielea scăldată de soare. O să fii curios ce se află mai departe de orizont, dar nu o să scoți un sunet și o să te întinzi pe șezlong privind nisipul auriu. 

Observ cum valurile ating malul cu un sunet puternic, dar, în același timp, liniștitor, lăsând în urma lor scoici multicolore. O să simți un gol în stomac atunci când o să pleci și se inversează sentimentul: o să te gândești încontinuu la mare și la cât de dor o să-ți fie, dar, în același timp, o să te bucuri că ajungi acasă. Urcându-te în tren, așezându-te comod, pornind la drum, tot ce o să ai în minte e că o să te întorci, că locul ăsta ți-a adus liniștea interioară mult dorită. Zâmbești și începi să scrii."

Jurnal de vacanţă: Casa din copac

Mălina Popescu

(C.N. Ienăchiţă Văcărescu)

Zilele petrecute la bunici sunt cu siguranţă cele ce mi-au marcat cel mai mult copilăria. Totul este primitor şi liniştitor aici, însă când urc atentă pe scara veche, înţepenită între cele două ramuri ale copacului, simt cum las să mi se facă pierdută urma odată cu primul scârţâit al podelei şubrede. Nucul ăsta e aici de o veşnicie şi căsuţa pe care o adăposteşte îl face cu siguranţă foarte special. 

Aici simt cel mai bine primăvara, când toată natura prinde culoare sub ochii mei, iar cântecul păsărilor îmi şopteşte exact ceea ce am nevoie să aud. Acum sunt cea mai liniştită, căci fiecare vis al meu înmugureşte odată cu pomii pe care îi                            privesc de aici de sus ore întregi.

Aici vara se face cel mai bine simţită, căci gândurile mele apun odată cu soarele, iar răsăritul îmi luminează sufletul. Nimic nu mă impresionează mai mult decât strălucirea întregii încăperi la orele de vârf ale amiezii şi starea mea de amorţeală în timp ce sunt prinsă în acţiunea unei cărţi bune. Acum sunt cea mai energică, şi asta pentru că verdele infinit îmi promite noi aventuri.

Jurnal de vacanță: Vama Veche - Valuri și Vise

Mara Ionicioiu

(C.N. Ienăchiță Văcărescu)

Sare, nisip în bocanci, prietenie, chitară, plete, răsărit, negru și vișiniu. Un colț de lume unde evadezi când ești prea încărcat, obosit sau pur și simplu îi simți lipsa, îi duci dorul. Aici îți trăiești și îți construiești visele alături de oameni liberi și simpli. Este un platou de filmare unde marea are rolul principal, iar tu ești un personaj episodic. Ai puterea de a-ți alege rolul și de a face din experiența ta o dramă sau o poveste de dragoste, o comedie sau un film de groază. 

Vama Veche este locul în care nu îți poate lipsi nimic niciodată. Orice gol este umplut de atmosfera magică, de valurile ce te cheamă cât mai aproape de mare, de oamenii ce par oricând dispuși să te ajute, să împartă cu tine și să îți ofere prietenia lor. Este primul lucru care îți vine în minte când auzi un motor turat, o piesă rock, când vezi un foc de tabără, un dread, un om frumos. Spiritul Vămii îl simți de când vezi primele cirezi de motocicliști pe Autostrada Soarelui până când, întors acasă, te plafonezi în rutina de zi cu zi. Atunci știi că trebuie să te întorci să te reîncarci cu speranță, fericire și bună dispoziție.

Vama Veche înseamnă vise, armonie, muzică, apă, valuri, energie, culoare, haiducie, euforie. Este locul celor ce sunt altfel, celor ce își pun sufletul pe primul loc.

Jurnal de vacanță: O casă mică şi bătrânească

Ioana Ionașcu

(C.N. Ienăchiță Văcărescu)

Presupun că toți oamenii au amintiri plăcute legate de locurile copilăriilor lor. Cei mai mulți, probabil, își aduc aminte de weekend-urile petrecute la bunici la țară. Ei bine, aflați că eu nu am avut bunici la țară, bunicii mei stând la bloc, în oraș. Cu toate acestea, am un loc special de care îmi voi aduce aminte cu plăcere pentru tot restul vieții. Acest loc este casa în care a copilărit bunicul meu, și da, este la țară. 

Casa copilăriei lui este o construcție mică și bătrâneasca situată într-o livadă mare plină de meri. Casa în sine este acum în paragină, dar încă poți simți că a fost o casă ce a cunoscut fericirea și iubirea. Înăuntru încă se mai află mobila veche ce poartă acum urmele timpului. Este o senzație foarte ciudată să umblu prin camere și să îmi imaginez o variantă mai tânără a bunicului făcând același lucru, fiind în căutare de aventuri. 

De câte ori mă gândesc la copilărie, frânturi din zilele în care veneam toți și ne strângeam în fața grătarului îmi vin în minte. Casa fiind în paragină, n-a mai locuit nimeni acolo de zeci de ani, aşa că a rămas doar un bun loc în care să te ascunzi de soare. De asemenea, îmi aduc aminte cu plăcere de momentele când jucam fotbal în grădina din fața livezii împreună cu tatăl și bunicul meu și de mândria care se citea pe fața tatălui meu de câte ori apăram o minge. Îmi aduc aminte cu drag când bunicul mă ducea în brațe în livada din spatele casei, la umbră și răcoare, și mă lăsa într-un pom, îndemnându-mă să iau cât mai multe mere. La sfârșitul zilei, eu cu tata aveam obiceiul de a ne împinge unul pe altul în căpițele cu fân din fața grădinii. 

Cele mai multe și cele mai fericite momente ale copilăriei mele sunt înglobate în livada imensă ce are în față o casă mică și bătrânească. 

Jurnal de vacanță: Din vârful dealului

Roxana Cotorogea

(C.N. C-tin Cantacuzino)

Simt o presiune exercitată asupra întregului meu corp. Mă țin de urechi și apăs, doar doar îmi iese din minte agitația orașului adânc întipărită în memorie. Mă așez pe spate în iarbă, între cei doi copaci care-mi deschid peisajul. Sun neglijenți, plini de frunze de un verde închis care-mi îneacă priveliștea.

Este ora 10.30. În vârful dealului, între cei doi copaci grăsuni, vântul răcoros reușește să-mi facă pielea să vibreze. Este ușor, mă mângâie, mă trezește, mă răvășește și apoi mă părăsește, plecând în depărtări. Mă ridic, îmi dezlipesc privirea de cerul senin și mi-o arunc spre planul îndepărtat - acolo unde mi-a plecat și vântul. 

Pe un fundal verde și blajin, stau aruncate nebunește pete de culoare. Sunt casele ce stau cu creștetele dezgolite în bătaia soarelui. Par obosite și își ascund timide trupurile, lăsând vederii o mică pictură neînțeleasă. Căci, de aici, din vârful dealului acestuia viu, tot ce-i uman dispare și ajungi să te lași purtat de culori sumbre și voci grave, toate aparținând naturii.

Jurnal de vacanță: Secretele pădurii

Cristina Bogza

(C.N. Ienăchiță Văcărescu)

- Dumnezeule mare, mai avem mult până ajungem ? 

Oboseala mă face să exagerez întotdeauna. Totuși, călătoria până acolo durează doar vreo două ore. Probabil simt că trec milenii pe lângă mine tocmai pentru că vreau să ajung cât mai repede în locul unde nu există reguli. Cred că ar fi bine pentru toată lumea să adorm. 

De îndată ce pleoapele au renunțat vitejește la lupta de a-mi ține ochii deschiși, îmi vin în cap frânturi de imagini și sunete. Mirosurile o să rămână vii pentru totdeauna, am fost de prea multe ori acolo ca să le pot uita. Parcă încep să aud susurul apei ce curge în spatele casei, căruia i se alătură cântecul miilor de greieri și lăcuste care se ascund printre firele de iarbă crescute excesiv. Tresar puțin când observ o șopârlă mică și speriată care se ascunde printre crăpăturile unui buștean. Părea terifiată de scânteile stinse repede de vânt care au reușit să scape de sub privirea pătrunzătoare a focului de tabără. Fumul se ridică spre cer, împreunându-se cu flăcări curajoase ce tind spre infinitul promis de miliardele de stele. Luna s-a gândit să vină și ea să vadă spectacolul oferit de natură, dar nu vrea să deranjeze, așa că stă ascunsă printre siluetele brazilor pe care tăietorii de lemne au omis să-i distrugă. Presupun că dealul era prea înalt pentru forțele lor slabe. E mai bine așa.

Jurnal de vacanță: Amintește-ți doar ceea ce te bucură

Alexandru Vălu

(C.N. Ienăchiță Văcărescu)

Poetul Nicolae Dabija afirma, într-o poezie: “Cât trăim pe-acest pământ/ Mai există ceva sfânt”, aceste câteva cuvinte transmițând un mesaj puternic: cu toții avem ceva sau pe cineva care ne dă puterea să rezistăm în cele mai grele momente ale vieții. Pot fi părinții, o fată, un copil, religia, o casă, un domeniu, sau multe altele. Dacă toate acestea îți sunt luate, tot mai rămâne ceva: amintirile, dar nu cele triste sau dezamăgitoare, ci cele frumoase, care îți bucură sufletul. Nimeni nu îți poate lua, dragă cititorule, partea frumoasă a trecutului tău.

În momentele în care sunt trist nu trebuie decât să mă gândesc la excursia pe care am făcut-o în clasa a IX-a, la mai multe mănăstiri din țară. Un bun exemplu ar fi mănăstirea Cozia, prima oprire a călătoriei noastre. Dacă te întrebi de ce mi-a rămas această imagine încă în minte, este pentru că locul ăla m-a făcut să mă simt, încă de la intrare, mai aproape de ctitorul mănăstirii, Mircea cel Bătrân. În momentul în care am văzut mormântul voievodului, am realizat că, atunci când un mare erou moare, sufletul lui încă protejează poporul pe care l-a slujit și iubit.

Jurnal de vacanță: Serenity

Izabela Matei

(C.N. Ienăchiță Văcărescu)

Din locul în care mă aflam, puteam privi spre cerul nesfârșit, iar obrajii îmi erau atinși de blânda mângâiere a razelor soarelui.Știu că am venit aici pentru că mă liniștește, pentru că acesta este locul în care vreau să fiu când simt că nesiguranța și neputința umană mă sufocă. În momentele în care gândurile încearcă să se descătușeze din lanțurile minții, dar se zbat neputincioase în disperarea lor, mă întorc la mare. 

Acum, mă simt eliberată de tot. Probabil ar fi trebuit să mă nasc aici, simt vibrând tainic o legătură între mine și acest loc. Toată săptămâna am fost agitată, m-au chinut sute de întrebări și au tropăit gălăgios înăuntrul meu herghelii de emoții. În final, mi-am zis că trebuie să mă duc la mare din nou, la singuratica mare și la solitarul cer. Tot ce voi cere nu va fi decât nisip, apă și niște stele care să clipească deasupra mea ca niște felinare mărunte.