Theodora Tudor
(cls a XII-a, Liceul I.H. Rădulescu)
O zi de toamnă târzie. O pădure ruginită, cu un covor de frunze care foșnesc sub încălţările învechite ale unui bătrân care a ales singurătatea în locul traiului alături de oameni. Mi-e milă de el... M-am hotărât să urmez poteca ce duce la casa bunicului simplu dar cu o demnitate cum rar am putut să văd în zilele noastre.
L-am găsit stând pe o lespede de piatră, cu privirea ageră şi totuşi dulce. Nea Gheorghe, eroul din munţii Tatra, mă privi cu o bunătate sufletească rar întâlnită,întinzând mâna în semn de salut. O mână arsă de soare şi uscată de ger. Ochii albaştri ca cerul m-au străpuns ca o suliţă aurie. L-am ajutat să se ridice şi m-a dus în faţa unui album plin cu fotografii uitate de vreme. Se mândrea cu copiii lui şi, printr-un oftat, mi-a arătat tot dorul pe care-l ducea cu sine. Mi-a povestit, printre lacrimi, că singuratătea-i grea, după ce l-a părăsit jumătatea vieţii lui cu care a împărţit şi foametea de după război şi neajunsurile venirii la putere a comuniştilor. Acum, nu i-a mai rămas decât pădurea cu farmecul ei şi un căţel care se gudură pe lângă picioarele scorojite de bătrâneţe. I-am promis că o să-l vizitez ori de câte ori voi avea timp.
M-am întors acasă. Au rămas în urmă cărarea, frunzele uscate; a rămas în urmă nea Gheorghe, eroul din munţii Tatra, de la care am învăţat multe lucruri. Dar, mai mult decât orice… să duc viaţa înainte cu deminitate!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu