Eliza Liță
(cls. a X-a, C.N. Ienăchiță Văcărescu)
Theodor avea ceva personal până şi în voce. Nu era un simplu băiat de 22 ani. Radia de frumuseţe şi eleganţă. Era, cu adevărat, un bărbat înalt, puternic, fără cusur. Cu excepţia fumatului, care îi dădea un aer de băiat de cartier, Theodor era perfect. Era singurul meu prieten dintotdeauna. El a fost fratele meu, eroul meu, prima mea iubire, omul pe care mă puteam baza mereu. Şi tot datorită lui am devenit o fricoasă. Însă nu îmi e teamă de lucruri normale.
Pe 9 noiembrie, când am împlinit şase ani, s-a întâmplat ceva neobişnuit care mi-a schimbat viaţa.
-112, care este urgenţa?
-Prietena mea e moartă, e pe iarbă şi se mişcă ciudat, dar nu vorbeşte, are ochii închişi! Veniţi repede! a strigat Theo panicat la recepţionera de la Urgenţe.
-Linişteşte-te. Nu mai plânge. Dacă se mişcă, nu e moartă. Câţi ani are prietena ta? Cum o cheamă? Ştii să ne spui unde sunteţi?
Oftând puternic şi aşezându-se lângă mine, micul meu prieten m-a luat de mână (care avea o nuanţă aproape vineţie, iar venele se dilataseră îngrijorător de mult) şi i-a răspuns în final femeii de la celălalt capăt al firului:
-Azi a împlinit şase ani. O cheamă Irina... Mateescu parcă. Şi suntem pe Bulevardul Mircea Eliade. Vă rog, grăbiţi-vă!
-O ambulanţă este deja pe drum. Ai fost foarte curajos. Câţi ani ai?
-Zece ani... da’ să ştiţi că n-a fost vina mea. Dacă moare... eu ce mă fac?
Ambulanţa a venit şi paramedicii au intrat valvârtej în curte, ignorându-l pe tata care urla disperat la ei, întrebându-i ce s-a întâmplat.
-O convulsie, pe fond nervos, cauzată de o lovitură morală poate, a explicat doctorul neurolog care se ocupase de consultul meu.
-Am observat că fetiţa a rămas cu câteva sechele permanente după nefericita întâmplare, a adăugat medicul frecându-şi mâinile.
Tata s-a îngălbenit dintr-o dată, a făcut ochii mari şi l-a întrebat pe doctor:
-La ce fel de sechele vă referiţi? E ceva grav?
-Nu aş spune tocmai grav, dar permanent şi dificil de controlat. Datorită convulsiei neaşteptate, fiica dumneavoastră a căpătat un soi de cromato-fobie. Mai pe scurt, ochii ei vor percepe culorile, însă creierul nu le va mai trata ca atare. Cert e că devine foarte neliniştită dacă priveşte mai mult de 20 de secunde o culoare anume. E o boală rară. Totuşi, nu vă speriaţi. Se va obişnui până la urmă.
Nu am aflat însă adevărul nici până acum. Convulsie... dar de ce? Şi cum? Eram numai cu Theo în curtea din spate când s-a întâmplat. Nu se poate să se fi întâmplat din senin şi ştiu că îmi ascunde adevăratul motiv. Totuşi, simt (şi nu mă înşel) că el e cel care a provocat incidentul.
Cursul amintirilor mele a fost întrerupt de Theo, care m-a întrebat curios la ce mă gândeam şi de ce păream atât de afectată.
-Bună, Theo, am răspuns fără a fi atentă la întrebarea lui.
Şi-a aprins ţigara, fără să mă privească.
-Nu pot să te sufăr când fumezi, i-am zis bosumflată, tuşind puternic.
-Nici eu când te strâmbi dacă îţi aduc un cadou în ambalaj albastru. Dar tac şi înghit, a răspuns el răutăcios.
-Aşa cum îţi înghit eu fumul acum. Mut-o măcar în mâna cealaltă, te rog. Sunt alergică la fumul de ţigări ieftine.
-Black Stones.
-Sunt oribile, Theo
-Azi eşti prost-dispusă? a adăugat băiatul, strâmbându-se.
-Da, am dormit în lenjerie albastră... Hai să mergem la o cafea pe Victoriei, am propus.
Tot drumul până la cafenea am fost tăcuţi. El îşi savura ţigara, eu îmi savuram gândurile. Voiam o explicaţie. Până în acea zi nu mă mai interesase, mă resemnasem, dar brusc mi-a trezit curiozitatea acest mister cu care am trăit 12 ani. În cafenea, m-am hotărât să îl întreb ce s-a întâmplat atunci. Şi chiar asta am şi făcut.
-De ce nu îmi amintesc nimic? Cum am leşinat subit? am continuat nerăbdătoare.
-Chiar vrei să ştii adevărul? Eşti sigură că eşti pregătită pentru asta?
-Evident că sunt. E timpul să realizezi că am crescut şi să fii sincer cu mine.
-Aşteptam mărturia lui cu sufletul la gură. În cele din urmă, a vorbit:
-Acea zi a fost una îngrozitoare. Sora ta era grav bolnavă şi... a murit chiar în dimineaţa aceea. Tu nu voiai să accepţi că ea nu mai este aşa că eu...
Am avut o soră! Pe care se pare că am iubit-o foarte mult. Nu mă puteam gândi decât la faptul că o uitasem. Theo continua să îmi explice, însă nu mai auzeam nimic. Îl priveam fix în ochi, care deveniseră înfiorător de albaştri. Buzele i se mişcau, dar în zadar. În mintea mea se declanşase o nebunie, o teamă puternică. Cu cât mă uitam în ochii lui, cu atât voiam să fug de el mai repede. Pupilele i se contractaseră, culoarea punea stăpânire pe el, îl domina! Simţeam cum Theo se lasă pradă albastrului rece, orbitor, care îi învăluise privirea. Urechile îmi ţiuiau, zgomotul era dureros, vedeam cum totul în jur se face albastru, acel albastru malefic, necruţător, care mă chinuia de când aveam şase ani. Îmi mai fusese frică şi de alte culori. De roşu, de verde, dar niciodată aşa. Mi-am acoperit ochii. Am simţit vag durerea caldă a unor lovituri peste obraji, însă tot corpul mi se răcise, eram ca şi moartă, cel puţin în subconştient. Am privit ochii lui albaştri mult prea mult şi m-am lăsat măcinată de amintirea surorii mele, în pijamale bleu-marine, cu mâinile vinete, inerte. Se întâmpla din nou şi era mai grav. Ceva din mine a fost distrus odată ce am aflat adevărul. Preferam minciuna. Ea era mai caldă, mai blândă. Tânjeam să mă întorc în minciună, să uit din nou tot ce se întâmplase, să ies din propriile mele amintiri. Halucinam, iar Theo mă striga disperat. Numele meu se transformase într-un ţipăt asurzitor şi îndepărtat. Mă îndepărtam singură de mine, sau de ceea ce mai rămăsese din mine: un corp rece, încordat, care voia să fugă de albastru. Respiram sacadat, inima îmi lovea violent pieptul, însă o făcea atât de rar, încât parcă se oprise.
M-am trezit din nou pe un pat de spital, cu Theo şi tata în stânga şi în dreapta mea. Theo avea răni adânci pe faţă şi palmele bandajate. Mi-a zâmbit blând, aşa cum o făcea de fiecare dată.
-Am făcut-o din nou, nu? Dar erau aşa reci, mă orbeau, ochii tăi mă orbeau, Theo, m-au adus în pragul nebuniei! i-am explicat cu ultimele puteri.
-Da, Irina, da, mi-a răspuns el, luându-mă de mână, ca pe un copil neajutorat, care nu merită luat în serios.
Mi-am întins braţele către el, i-am cuprins gâtul şi l-am sărutat, de parcă ar fi fost ceva firesc. Obrajii mi-au devenit din nou roşii, iar corpul mi se încălzea treptat. Mă simţeam în siguranţă, în sfârşit îmi dispăruse frica. Îi priveam ochii albaştri şi nu îmi era teamă de ei. I-aş fi putut privi ore întregi. Mă vindecasem definitiv şi mă simţeam în sfârşit umană.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu