Mălina Popescu
(cls a XI-a, C.N. Ienăchiță Văcărescu)
Ceasul ăsta țârâie nebunește… știam eu că nu trebuia să-mi cumpăr unul și că aș fi putut să mă bazez pe alarma telefonului… însă asta e doar o idee îndrăzneață în diminețile mele proaste.
Mă întind obosită să opresc ceasul, observ printre pleoapele întredeschise că e abia 6 și un sfert, și mă hotărăsc optimistă să mai ațipesc măcar 10 minute. Însă acest timp în care moțăi pierdută printre cearșafuri nu pot să-l numesc odihnit, căci îmi planific și vizualizez atent în minte ceea ce urmează să fac astăzi. Mă ridic printr-un salt, ca nu cumva să existe posibilitatea de a mă întoarce în pat, mă duc la baie și tot ce urmează e ritualul meu de dimineață fără de care nu aș putea trăi. De-asta mă și trezesc mai devreme decât trebuie, căci am nevoie să îmi aleg hainele după tonus și să stau ghemuită în fotoliu, pentru a-mi savura cafeaua cu trei lingurițe de zahăr în timp ce privesc pe fereastra apartamentului meu de deasupra orașului ăsta imens și încă amorțit.
Iau cheia de la mașină și cobor în societatea asta prăfuită, dau drumul la radio și îmi verific email-ul în timp ce aștept la semafoare interminabile. Am grijă să parchez puțin mai departe de redacție și să mă opresc la chioșc, de unde îmi cumpăr o revistă bună și capuccino-ul preferat, cu aromă de vanilie. Tot de aici îl culeg și pe Alexander, amicul și colegul meu drag, cu ale cărui glume și remarci ironice îmi încep diminețile. Urăsc rutina, însă mă gândesc cu groază la ziua în care rutina de dimineață nu va exista, căci ea îmi amintește cine sunt cu adevărat.
După asta, deschid ușa redacției… Aș fi putut să aștept să mi se deschidă ușa, dar vreau să mă simt independentă și forțoasă. Nimic nu mă umple de energie mai tare ca saluturile de bună dimineața și schimburile astea de zâmbete leneșe. Ședința de dimineață e plină e propuneri și noi, „cavalerii mesei rotunde”, suntem gata de bătălie. Îmi primesc tema pentru azi. Până la două trebuie să trimit nenorocitul ăsta de articol pentru a fi publicat la ziar. Deja îmi formez în cap idei despre cum are să arate și despre ce voi găsi la fața locului.
E primăvară și e soare și pălăria îmi stă minunat. Cred că momentul ăsta al zilei, când plec pe teren în căutarea celor mai bune și mai interesante informații, mă ambiționează cel mai tare în ceea ce fac. Mă integrez repede în peisaj- iau interviuri și caut chichița care să-mi trezească interesul. Mă uimește în fiecare zi câte tipuri de oameni există și cât de mizerabilă poate fi uneori lumea în care trăim. Prefer însă să trăiesc în realitatea asta crudă, unde mă lupt cu viața și cu incompetența unora de a schimba ceva, decât pierdută undeva printre cărți, ținând locul unui șoarece de bibliotecă.
Plec mulțumită, sau mai mult fug, căci mă storc de puteri încercările de a scoate informația din marea asta de oameni. Și oare ce i-ar interesa cel mai mult pe oameni din ceea ce am găsit eu aici? Chiar cred că firma genții doamnei de la care am luat primul interviu i-ar frapa cu adevărat…
Mă întorc la redacție. Ajung la birou și singurul care trebuie să arate bine acum e articolul pe care îl scriu azi. Asta și poziția degetelor pe tastatură și ceasul de la mâna stângă... glumesc.. de acum sunt cea mai atentă și cea mai serioasă. Altă știre, alte idei, alte declarații și, vai!, o să mă transpun cu totul și, vai!, o să-mi storc creierii să sune cât mai bine. Nici nu-mi mișc capul dinspre calculator, doar simt atmosfera asta de muncă, nu de alta dar ceea ce facem noi aici are să nu ne mai aparțină, are să fie în mâinile unei lumi întregi.
Îmi termin treaba, dau Enter după ce îl recitesc de 10 ori și încep să-mi strâng lucrurile. Nu vorbesc cu nimeni căci știu cum e să îți pierzi ideea și să-ți vină să sari la gâtul persoanei vinovate, așa că mă duc să mănânc. Îmi amintesc și acum prima zi când am ajuns aici și, entuziasmată,în încercarea mea de a confirma anumite așteptări pe care le aveam, am întrebat lucruri la care mi s-a răspuns doar cu „Așa ceva nu există”. Cum ar fi: „Care este programul de muncă?”; ”Când avem vacanțe?”; ”Pot beneficia de ajutorul vreunui profesionist?”; ”Îmi pot alege singură știrile despre care vreau să scriu?”… și toate visele s-au spulberat… și am ajuns să muncesc într-un mod alarmant, în încercarea de a supraviețui printre jurnaliști.
Plec spre casă, unde sunt sigură că prietena și colega mea de apartament a scăpat de la muncă mai devreme și e gata să-mi dea din energia ei, ba chiar s-a gândit ea la vreun plan îndrăzneț pentru a petrece și în seara asta. Pe cât de recunoscătoare îi sunt că există, pe atât de geloasă sunt că ea petrece mai mult timp cu cățelul nostru…
Doamne ajută să n-am greșeli în articolul ăla, căci oricum a doua zi nu o să-mi mai placă și o să vreau să schimb o groază de idei. Dar n-am timp să mă gândesc la articolul de ieri, când articolul de mâine îmi bate la ușă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu