Fotografia care naște povești: Momente de inocență

• Roxana Cotorogea
  (C.N. C-tin Cantacuzino)
  
  
  În viață, atunci când treci de mai multe ori pe lângă același loc, ajungi să-i creezi povestea. Aceste „vieți puse pe hârtie” ale locurilor sunt momentele de inocență ale fiecăruia. Ca atunci când ești copil și învii lucrurile cu imaginație și cu spuse. Astfel de povești nu se pierd niciodată.
• Momentul meu de inocență se numește „Biserica Sf. Vineri”. De ce? Pentru că imaginația mea și teama de la acea vârstă creau controverse. Albă și destul de înaltă, se arată în apropierea parcului Chindia, o biserică: Biserica Sf. Vineri. Zidul vechi al cetății încă o împrejmuiește, iar aceeași portiță dură, de fier, îmi redeschide calea. Astăzi, o văd ca pe un fel de monument, sau epavă. Nimic special printre restul bisericilor.
  
• Dar atunci....atunci o priveam cu atâta plăcere și curiozitate. Și fiindu-mi frică să pun întrebări, mi-am creeat propria versiune venită din istoria imaginației mele. Pe acea vreme, era doar o casă aparținând unei familii destul de înstărite. Familia avea cinci fete: Luni, Marți, Miercuri, Joi și Vineri. Acestea erau cele mai frumoase și mai inteligente domnițe din Târgoviște. Fiecare avea un dar ce o făcea specială: Luni avea darul alinării, Marți avea voința, Miercuri puterea de muncă, Joi avea meșteșugul gătitului, iar Vineri avea bunătate. După moartea părinților, cele mai mari dintre surori au ales calea măritișului. Și atunci au aparut neînțelegerile. Luni, Marți, Miercuri și Joi voiau să locuiască în casa părintească cu presupușii soți. Cum Vineri era cea mai mică și bunătatea nu o lăsa să se impună, și-a luat un săcotei pe umăr și a pornit-o pe singurul drum ce-l avea în față. În cale i-au ieșit numeroși flăcăi dornici să o ceară de soție, iar ea, rămasă acum fără familie și casă, a trebuit să aleagă unul. Și, dintre toți băieții de boieri și de hangii, ea a devenit soția unui fiu de morar. 
• Era pură și îl iubea cu toată bunătatea sa. Nu aveau avere, trăiau decent, muncind ca să se întrețină.  Au trecut așa 10 ani pe lângă dânsa și după atâta amar de vreme dorul de surori i-a gâdilat tălpile. Și-a pus bani în traistă și a apucat-o spre casa părintească. Și a găsit necaz mare și pustietate căci casa era în paragină și pas de surată nicăieri. Cu banii ce-i avea, plânsete și trudă, a refăcut odăile, ba le-a și mărit și le-a transformat într-o biserică. Așa a rămas, așteptând și primind pe toată lumea în grijă. A fost numită Sf. Vineri, iar după moartea sa, biserica i-a căpătat numele. 
• De fiecare dată când merg în parc, văd monumentul inocenței mele de la acea vârstă. Văd inspirația primei mele povești.