Eu, o zi, o viață
Georgiana Vlădescu
(cls a IX-a, C.N. C-tin Carabella)
Ceasul sună. Arată ora 7.30. Știu asta deși nu am deschis încă ochii. În fiecare dimineață sună la aceeași oră... Ce n-aș da să sune mai târziu, doar așa, că vrea el...
În sfârșit deschid ochii, pregătită pentru razele soarelui orbitor. În fiecare dimineață e la fel. Hainele, pregătite de seara, stau așezate pe scaun, dar parcă nu se potrivesc cu vremea de afară. Decid să aleg altele... După ce îmi fac un duș lung...
Ies din duș, mai puțin buimacă decât am intrat, și îmi vâr capul în șifonier. Aleg un costum albastru, simplu, fustă și sacou, și o cămașă subțire.
Mă uit la ceas: 8.10... Sunt în întârziere. Mă îmbrac rapid, aplic puțin machiaj și-mi pieptăn părul. Iau cheile de măsuță și ies în grabă din casă. În momentul în care răsucesc cheia în contact, ceasul de pe bord arată 8.30. Iar o să pierd știrea importantă!
În 30 de minute ajung la redacție. Intru val-vârtej, pregătită să-mi primesc „tema” pentru azi.
- Hei, Mara, s-a terminat? întreb eu repezită.
- Acum un minut. Dacă te grăbești, poate prinzi ceva mai palpitant, îmi răspunse ea.
Urc în grabă la primul etaj, ajung în prima încăpere cu răsuflarea tăiată. Îmi văd colegul cu un teanc de hârtii în brațe.
- Neața, Ovi! Ce s-a propus până acum?
- Bună! Uite aici, zise, și îmi întinse câteva foi.
Trec repede cu privirea peste subiecte și rămân ușor dezamăgită. Îmi „aleg” subiectul și mă îndrept voioasă către biroul meu cu mii și mii de idei. Mă așez pe scaun și-mi beau liniștită cafeaua, până când îmi sună telefonul. E un mesaj de la Maria, una din sursele mele:
„Accident în lanț pe DN72”
Mă uit la ceas. 10 fără un sfert. Pot prezenta știrea în buletinul de la prânz. Mă ridic motivată și gata de acțiune. Merg întâi la șeful meu, să-i dau vestea și să-i cer permisiunea de a pleca pe teren. Acesta parte încântat de inițiativa mea și-mi trimite doi cameramani și un fotograf pentru articolul din ziar.
Luăm mașina firmei și plecăm toți patru către locul accidentului. În 30 de minute eram acolo. Un polițist mă pune la curent cu tot ce s-a întâmplat.
Mă uit în jur uimită. Alt accident, alți răniți, alți morți, alte familii devastate...
Iau câteva interviuri, unui pompier și unuia dintre oamenii care scăpaseră nevătămați. Notez toate datele de care am nevoie, intru în direct, spun tot ce este de spus și mă întorc apoi la redacție, unde încep să scriu articolul pentru ziar. Iarna lovise din plin.
Când termin de scris și de aranjat știrea pentru principalul buletin al zilei, este deja ora 8. Mă simt epuizată. Duc articolul la tipărit și plec acasă.
Pe drum, mă opresc la un fast-food și-mi cumpăr ceva de mâncare. Abia acum realizez că nu am mâncat nimic toată ziua. După ce comand mâncare cât pentru o familie, merg acasă. Apartamentul meu este mai mult decât primitor. Las mâncarea în bucătărie și merg la baie, de unde nu ies decât peste o oră. Îmi iau mâncarea în pat și într-o oră adorm.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu