Povestea celei mai populare fete din școală

Ioana Rădulescu

(C.N. Ienăchiță Văcărescu)

„Toată lumea crede că mă știe, însă imaginea pe care mi-am creat-o este aproape virtuală. Este doar o perdea ce ascunde complexitatea gândurilor mele, a sensibilității mele, a experienței și, mai ales, a firii mele - paradoxal - introveritite. Am ajuns populară pentru că m-am implicat în multe proiecte și pentru că, așa cum ceilalți spun, mă caracterizează firea mea caldă pe interior, dar și frumoasă pe exterior. 

Lucruri care mă deranjează la această viață populară? Sunt multe. Unul ar fi faptul că majoritatea persoanelor cu care am de-a face se lasă ghidată de aspectul meu plăcut. De multe ori, doar pentru că sunt atractivă, atrag priviri și sunt puțini cei care se mai străduiesc să mă cunoască cu adevărat, să mă placă pentru ceea ce am în minte și în suflet”. 

Jurnal de vacanță: O casă mică şi bătrânească

Ioana Ionașcu

(C.N. Ienăchiță Văcărescu)

Presupun că toți oamenii au amintiri plăcute legate de locurile copilăriilor lor. Cei mai mulți, probabil, își aduc aminte de weekend-urile petrecute la bunici la țară. Ei bine, aflați că eu nu am avut bunici la țară, bunicii mei stând la bloc, în oraș. Cu toate acestea, am un loc special de care îmi voi aduce aminte cu plăcere pentru tot restul vieții. Acest loc este casa în care a copilărit bunicul meu, și da, este la țară. 

Casa copilăriei lui este o construcție mică și bătrâneasca situată într-o livadă mare plină de meri. Casa în sine este acum în paragină, dar încă poți simți că a fost o casă ce a cunoscut fericirea și iubirea. Înăuntru încă se mai află mobila veche ce poartă acum urmele timpului. Este o senzație foarte ciudată să umblu prin camere și să îmi imaginez o variantă mai tânără a bunicului făcând același lucru, fiind în căutare de aventuri. 

De câte ori mă gândesc la copilărie, frânturi din zilele în care veneam toți și ne strângeam în fața grătarului îmi vin în minte. Casa fiind în paragină, n-a mai locuit nimeni acolo de zeci de ani, aşa că a rămas doar un bun loc în care să te ascunzi de soare. De asemenea, îmi aduc aminte cu plăcere de momentele când jucam fotbal în grădina din fața livezii împreună cu tatăl și bunicul meu și de mândria care se citea pe fața tatălui meu de câte ori apăram o minge. Îmi aduc aminte cu drag când bunicul mă ducea în brațe în livada din spatele casei, la umbră și răcoare, și mă lăsa într-un pom, îndemnându-mă să iau cât mai multe mere. La sfârșitul zilei, eu cu tata aveam obiceiul de a ne împinge unul pe altul în căpițele cu fân din fața grădinii. 

Cele mai multe și cele mai fericite momente ale copilăriei mele sunt înglobate în livada imensă ce are în față o casă mică și bătrânească. 

Jurnal de vacanță: Din vârful dealului

Roxana Cotorogea

(C.N. C-tin Cantacuzino)

Simt o presiune exercitată asupra întregului meu corp. Mă țin de urechi și apăs, doar doar îmi iese din minte agitația orașului adânc întipărită în memorie. Mă așez pe spate în iarbă, între cei doi copaci care-mi deschid peisajul. Sun neglijenți, plini de frunze de un verde închis care-mi îneacă priveliștea.

Este ora 10.30. În vârful dealului, între cei doi copaci grăsuni, vântul răcoros reușește să-mi facă pielea să vibreze. Este ușor, mă mângâie, mă trezește, mă răvășește și apoi mă părăsește, plecând în depărtări. Mă ridic, îmi dezlipesc privirea de cerul senin și mi-o arunc spre planul îndepărtat - acolo unde mi-a plecat și vântul. 

Pe un fundal verde și blajin, stau aruncate nebunește pete de culoare. Sunt casele ce stau cu creștetele dezgolite în bătaia soarelui. Par obosite și își ascund timide trupurile, lăsând vederii o mică pictură neînțeleasă. Căci, de aici, din vârful dealului acestuia viu, tot ce-i uman dispare și ajungi să te lași purtat de culori sumbre și voci grave, toate aparținând naturii.

Și n-au trăit fericiți…

Georgiana Simion

(C.N. Ion Ghica)

Soarele apune, iar stâncile din fața mea se aseamănă cu niște străjeri demni ce-și apără lăcașul. Vântul adie, iar vuietul lui mă face să cred că mă mustră și-mi strică încercarea de a-mi aprinde o țigară. E deja noapte. Focul mă ajută să găsesc sticla de “uitare” așezată printre florile ale căror culori au pălit în întunericul nopții care mi-a pătruns parcă și în suflet.

M-a luat de mână și m-a legat la ochi. Am mers încet, călcând ușor printre pietre, evitând orice vietate pe care o puteam răni și simțeam aerul rece ce-mi umplea plămânii până la refuz. Ne-am oprit și vântul dispăruse. Mi-am dat seama că ușa nu i-a fost deschisă și lui. Până să-mi dezleg eșarfa de la ochi, am auzit urletul unui cerb care își căuta, probabil, dragostea pierdută. Deschid ochii, iar vaga lumină a lumânărilor aprinse îmi dă voie să văd niște pereți roșii de ani și înegriți de vremuri grele.

Îmi imaginez o poveste cu prințese și cavaleri, dar vântul pătrunde prin fereastra spartă și mă duce cu gândul la un castel bântuit de fantome. Gândul mă înspăimântă, iar el mă vede, mă ia în brațe și mă pupă pe frunte. Niciun spirit nu i-ar fi făcut față cavalerului meu. Numai că, n-am știut să joc rolul prințesei.

Termin țigara, mai iau o gură de “uitare” și-mi pare că aud urletul cerbului. Dar, nu. Sunt eu și vocea mea interioară. M-am întors la castel, dar cavalerul dispăruse.

Jurnal de vacanță: Secretele pădurii

Cristina Bogza

(C.N. Ienăchiță Văcărescu)

- Dumnezeule mare, mai avem mult până ajungem ? 

Oboseala mă face să exagerez întotdeauna. Totuși, călătoria până acolo durează doar vreo două ore. Probabil simt că trec milenii pe lângă mine tocmai pentru că vreau să ajung cât mai repede în locul unde nu există reguli. Cred că ar fi bine pentru toată lumea să adorm. 

De îndată ce pleoapele au renunțat vitejește la lupta de a-mi ține ochii deschiși, îmi vin în cap frânturi de imagini și sunete. Mirosurile o să rămână vii pentru totdeauna, am fost de prea multe ori acolo ca să le pot uita. Parcă încep să aud susurul apei ce curge în spatele casei, căruia i se alătură cântecul miilor de greieri și lăcuste care se ascund printre firele de iarbă crescute excesiv. Tresar puțin când observ o șopârlă mică și speriată care se ascunde printre crăpăturile unui buștean. Părea terifiată de scânteile stinse repede de vânt care au reușit să scape de sub privirea pătrunzătoare a focului de tabără. Fumul se ridică spre cer, împreunându-se cu flăcări curajoase ce tind spre infinitul promis de miliardele de stele. Luna s-a gândit să vină și ea să vadă spectacolul oferit de natură, dar nu vrea să deranjeze, așa că stă ascunsă printre siluetele brazilor pe care tăietorii de lemne au omis să-i distrugă. Presupun că dealul era prea înalt pentru forțele lor slabe. E mai bine așa.

Jurnal de vacanță: Amintește-ți doar ceea ce te bucură

Alexandru Vălu

(C.N. Ienăchiță Văcărescu)

Poetul Nicolae Dabija afirma, într-o poezie: “Cât trăim pe-acest pământ/ Mai există ceva sfânt”, aceste câteva cuvinte transmițând un mesaj puternic: cu toții avem ceva sau pe cineva care ne dă puterea să rezistăm în cele mai grele momente ale vieții. Pot fi părinții, o fată, un copil, religia, o casă, un domeniu, sau multe altele. Dacă toate acestea îți sunt luate, tot mai rămâne ceva: amintirile, dar nu cele triste sau dezamăgitoare, ci cele frumoase, care îți bucură sufletul. Nimeni nu îți poate lua, dragă cititorule, partea frumoasă a trecutului tău.

În momentele în care sunt trist nu trebuie decât să mă gândesc la excursia pe care am făcut-o în clasa a IX-a, la mai multe mănăstiri din țară. Un bun exemplu ar fi mănăstirea Cozia, prima oprire a călătoriei noastre. Dacă te întrebi de ce mi-a rămas această imagine încă în minte, este pentru că locul ăla m-a făcut să mă simt, încă de la intrare, mai aproape de ctitorul mănăstirii, Mircea cel Bătrân. În momentul în care am văzut mormântul voievodului, am realizat că, atunci când un mare erou moare, sufletul lui încă protejează poporul pe care l-a slujit și iubit.

Să ne cunoaștem: Teodora Chiș și datoria sa față de omenire

Eu și Teodora ne-am început excursia dimineața devreme, înainte de răsărit. Ea: încă obosită, dar satisfăcută că nu a pierdut prea mult timp dormind; eu: o umbră neagră desprinsă din materie, naratorul convocat din necesitate.

- Lasă-mă să-ți spun cum o să decurgă călătoria asta, începu ea cu o voce răgușită, care abia se acorda cu hotărârea pe care încerca să o impună. Ai voie să-mi pui oricâte întrebări vrei. Ai voie să-mi spui ce vrei, oricât de dureros crezi că ar suna pentru mine. Ai voie să iei suveniruri, dar numai din locurile sigure, acreditate. Pe celelalte le știu eu bine. 

Depistez puțină plăcere în tonul Teodorei când formulează planul de acțiune. Trece brusc la solemnitate. 

- În schimb, trebuie să respecți un singur lucru. Când mergem, mergem doar în față. Nu te întorci. Nu te uiți în urmă. 

Să ne cunoaștem: Ioana Ionașcu - primul capitol

Cristina Bogza

(C.N. Ienăchiță Văcărescu)

Încerc să o văd pe Ioana din perspective diferite întotdeauna. De fapt, e o combinație a tuturor viziunilor asupra ei, deoarece, până la urmă, ea reprezintă totalitatea amprentelor care au lăsat urme adânci în sufletul ei de-a lungul multor prietenii pierdute, nopți albe și momente păstrate pentru sine. E foarte greu să o privesc obiectiv, deoarece nu suntem apropiate, deși mi-a mărturisit multe secrete ascunse în spatele ochilor ei căprui.

M-a chemat într-o zi caldă de vară la ea acasă. În încercarea de a fi o gazdă bună, mi-a pus un pahar de Cola, mi-a dat o scrumieră pe care mi-a zis cu mândrie că a luat-o din Praga, primul oraș străin pe care l-a vizitat, și m-a invitat pe balcon. Două fotolii, două taburete și o masă pe care stă liniștită broasca țestoasă a fratelui său. Timi, bichonul familiei, s-a așezat lângă mine, lătrând entuziasmat spre câinii vagabonzi din spatele blocului. 

Să ne cunoaștem: Izabela Matei - în mintea unui visător

De vorbă cu mine însămi

Când am cunoscut-o pe Izabela, prima întrebare pe care i-am adresat-o a fost: „Care este cel mai interesant gând care ți-a trecut vreodată prin minte?” Mi-a răspuns imediat:

-Era o noapte de toamnă. Cred că mereu e toamnă în gândurile mele. Ploua și fulgera puternic, iar eu mă uitam absorbită pe fereastră. Fiind captivă a tabloului dezlănțuit afară, în mintea mea a încolțit următoarea idee: dacă ți-e frică să stai în mijlocul unei furtuni, mai bine dă-mi drumul la mână. Pe mine mă fascinează. Furtunile sunt ca sentimentele. Dacă în iubire ne putem arunca vrăjiți de misterul ei și orbiți de lumina nouă ce ne inundă ochii, eu de ce nu aș sta în mijlocul unei furtuni?! Cred că am mai multe șanse să rămân în viață.

-Interesant, am spus. Cui îi era adresat acest gând?

-Sincer, nu știu. Poate că unuia din alter-ego-urile mele sau unei prietene care suferea o dezamăgire în dragoste; sau poate lumii întregi, nu îmi pot da seama. 

-Care este cuvântul care te descrie cel mai bine?

-Sunt vreo trei, care formează o combinație: visătoare, pozitivă și nesigură.

Să ne cunoaștem: Alexandru Vălu și drumul spre cunoaștere

De curând am început să-l cunosc și să-l înțeleg pe tânărul Alex, care până acum nu a fost deloc interesat de propria autocunoaștere. Lui i se pare foarte interesant faptul că ne amintim cu ușurință anumite momente ale vieții, dar le uităm pe altele. „Îmi amintesc aproape toate bătăile cu colegii și momentele în care doamna învățătoare trebuia să-mi țină teorii despre greșelile pe care le-am făcut, sau trebuia să țipe la mine până când promiteam că voi sta cuminte - cuvânt pe care nu l-am înțeles niciodată în clasele primare”.

Da, ați auzit bine! Alex era un „elev problemă”, în fiecare pauză bătându-se sau făcând prostii. Cu toate astea, tânărul a învățat tot în clasele primare ceva foarte important pentru el: SĂ GÂNDEASCĂ, dar nu este sigur dacă asta îl va face fericit sau trist în viitor. „Cei mai frumoși patru ani ai vieții mele au trecut de parcă nici n-ar fi existat, urmând alți patru... dar de aici veți afla mai puține”, ne-a dezvăluit Alex. 

Să ne cunoaștem: Ioana Rădulescu, Human of Târgoviște

Târgoviște este un oraș liniștit, unul dintre acele orașe pe care le poți cu ușurință aprecia ca fiind „provinciale”. Provincialismul nu este o notă menită a reduce semnificația lui în peisajul economic românesc, ci este, mai degrabă, o tușă specifică, ce amintește de atmosfera creativă a anilor 80, aceea în care poeții veneau la Târgoviște pentru a-și întâlni muza…

Aceasta este atmosfera în care am întâlnit-o pe Ioana. O vedeam zilnic, în timpul plimbărilor mele de dimineață și nu încetam să mă minunez de fascinația cu care privea cerul, în căutarea, parcă, a unui răspuns la o obsesivă întrebare. Obișnuia să își urmeze reveria pe una din băncile din parcul Mitropoliei, cu părul rebel, lăsat liber în bătaia vântului, acoperit de o pălărie în stil western ce amintea de căutătorii de aur ai vechiului El Dorado și care augmenta aerul misterios ce o învăluia. Fața ei, bine conturată, cu buze groase și ochi negri, luminoși, părea să ignore cu desăvârșire prezența oamenilor care treceau pe lângă ea.

Fotografia care naște povești: „Vinul după bere e plăcere! Dar după înc-o bere?!”

„...mergeam pe gard și mă țineam de drum”

Alexandru Vălu

(C.N. Ienăchiță Văcărescu)

Fiecare dintre noi trebuie să aleagă ce va face în diverse circumstanțe. Unii ar putea deveni eroi, alții criminali; cineva alege să fie profesor și altcineva muncitor pe șantier. Eu, într-o astfel de circumstanță, am ales să fiu beat.

Într-o zi înnorată, câțiva colegi au venit la mine pentru a face un grătar. După ce l-am aprins, ni s-a făcut o sete teribilă, dar nu de apă ci de BERE. Deoarece gustul puternic și amărui nu a fost îndeajuns, după ce am terminat grătarul și ne-am așezat la masă, am desfăcut o sticlă de vin de casă. Și să nu crezi, dragă cititorule, că era unul slab. Era cel mai tare vin pe care eu și prietenii mei îl gustaserăm vreodată. Ne-am „cinstit” unul pe altul atât de mult, până am avut cu toții o revelație: am realizat că, atunci când bei mult, poți vedea rotația pământului, ceea ce înseamnă că alcoolul este un elixir magic.

Fotografia care naște povești: „Te iubesc, pentru că așa a fost să fie!”

Georgiana Grigore

(Liceul I.H.Rădulescu)

Era primăvară. Ea se întorcea de la cafeneaua în care lucra până la ora 21:00, azi au fost mai mulți clienți așa că a trebuit să mai stea 30 de minute. 

De curând au fost puse felinare pe străduța care duce spre casă. La această oră orașul este gol, așa că nu îi displace să meargă singură pe o străduță plină cu băncuțe din doi în doi metri. Ajunsă în dreptul pavelelor, a observat că al treilea felinar nu mai luminează, și că în dreptul aceluia, pe una din bănci, un tânăr citea o carte. Se întrebă cum de s-a așezat tocmai acolo unde felinarul nu luminează, cum vede să citească. 

De undeva, din spatele unui zid, se făcea auzită melodia „Tu ești primăvara mea”; răsuna cam peste tot în timpul primăverii. S-a apropiat cu pași ușori de banca pe care stătea tânărul. Nu avea de gând să se oprească, dar acesta a lăsat brusc cartea din mână: 

-Azi ai terminat mai devreme... 

Fotografia care naște povești: "Interzis, cu excepția riveranilor"

Cristiana Preda

(C.N. Ien. Văcărescu)

Ca orice om care își trăiește viața zi după zi într-un orășel modest, am și eu tot soiul de zile. Zile bune și zile mai puțin bune, poate chiar rele, terifiant de rele; sunt zile la sfârșitul cărora să sar în sus de bucurie și să țip cât mă țin plămânii că, într-un final, m-a găsit și pe mine norocul; sau, dezamăgită, să mă trântesc în pat, văitându-mă că iar s-a îndragostit ghinionul de mine.

Acum, exact ca orice om care își trăiește viața zi după zi, într-un orășel modest, privirea mi se pironește de tavan. Ți-ar fi greu să crezi cât de alb poate fi uneori acel tavan. El mă ajută să văd mai bine. Să mă văd pe mine și uneori să văd prin mine.

Clipele astea în care stau pur și simplu și îmi analizez gândirea și fiecare secundă pe care am trăit-o cu pasiune, astea, prietene drag, sunt printre cele mai frumoase din viața mea. Sunt momente în care realizez cât de mult țin la anumiți oameni. Și știi ce mai îmi dau seama? Că țin exact la oamenii care au avut grijă să lase ceva din ei în mine, astfel încât eu, cea care a fost acum o secundă, să nu fie aceeași cu eu, cea care e în prezent.

Jurnal de vacanță: Serenity

Izabela Matei

(C.N. Ienăchiță Văcărescu)

Din locul în care mă aflam, puteam privi spre cerul nesfârșit, iar obrajii îmi erau atinși de blânda mângâiere a razelor soarelui.Știu că am venit aici pentru că mă liniștește, pentru că acesta este locul în care vreau să fiu când simt că nesiguranța și neputința umană mă sufocă. În momentele în care gândurile încearcă să se descătușeze din lanțurile minții, dar se zbat neputincioase în disperarea lor, mă întorc la mare. 

Acum, mă simt eliberată de tot. Probabil ar fi trebuit să mă nasc aici, simt vibrând tainic o legătură între mine și acest loc. Toată săptămâna am fost agitată, m-au chinut sute de întrebări și au tropăit gălăgios înăuntrul meu herghelii de emoții. În final, mi-am zis că trebuie să mă duc la mare din nou, la singuratica mare și la solitarul cer. Tot ce voi cere nu va fi decât nisip, apă și niște stele care să clipească deasupra mea ca niște felinare mărunte. 

Poveste despre acest Pământ: o poveste ilustrată sau 16 fotografii care spun o poveste.

Cristiana Preda

(C.N. Ien. Văcărescu)

Așa începe orice basm. Până la urmă, dacă nu ar fi fost...

... dacă nu ar fi fost un pescăruș, războinic renumit care să își facă, la fel ca în fiecare dimineață, patrula pe țărmul mării,...

... să se uite în depărtare și să i se pară că zărește ceva ciudat, probabil că povestea mea ar părea bizară.

Din fericire, al nostru pescăruș curajos s-a dus să se asigure. Ce vede?! - nu-i vine a crede:

Un om al mării a ieșit la suprafață!

Comandantul este chemat degrabă.

O întreagă echipă vine să cerceteze.

Se caută probe. 

Au fost găsite urme pe țărm. 

E clar oamenii mării plănuiesc o invazie. 

Nimic nu mai e ce a fost!

În formație de luptă! 

La atac!

Oamenii mării fug speriați înapoi la casele lor,... 

... promițând că nu se vor mai întoarce vreodată.

Marea se retrage încet, lăsând pământul să trăiască liniștit. 

De atunci, fiecare val se izbește de țărm, ca mai apoi să se întoarcă spre mare, cedând postul altui val. De la această întâmplare, marea nu va mai ierta niciodată o ființă ce se aventurează să-i descopere necunoscutul. De asemenea, pământul va rămâne pentru cei ce pot respira cu plămânii.

Preţul popularităţii - Povestea puştiului cu care nu vorbeşte nimeni

-Şcoala de vară de Jurnalism şi Scriere creativă-

Ştefan Khalil

(C.N. C-tin Carabella)

Într-un oraş mic din apusul ţării, trăia un băiat de numai 16 ani, elev în clasa a X-a la un liceu de prestigiu. Vlad era un băiat destul de înalt, subţire în talie, cu părul lung, blond şi ciufulit, cu nasul mic şi ascuţit, cu nişte buze lungi şi subţiri şi cu o bărbie rotundă. El provenea dintr-o familie normală, mai avea un frate mai mic cu doi ani cu care se înţelegea foarte bine; din păcate, fratele lui era cam singurul băiat cu care se înţelegea bine.

Școala de vară - Amintiri din prima zi

Izabela Matei

(C.N. Ienăchiță Văcărescu)

După ce am petrecut o oră în parc și m-am încărcat cu destulă liniște și o senzație de pace interioară, am pornit spre Biblioteca Județeană, unde urma să particip la Școala de vară a Atelierului de Jurnalism. Am trecut pe lângă magazine, oameni, mașini, gândindu-mă la locul în care trebuia să ajung. Mi-a plăcut dintotdeauna Biblioteca, o clădire cu două etaje, înaltă, proaspăt renovată. Aici miroase a lumi și personaje captive în pagini care așteaptă să fie răsfoite.

PROGRAMA ȘCOLII DE VARĂ DE JURNALISM ȘI SCRIERE CREATIVĂ

Școala de Vară se desfășoară, după preferința participanților, fie în perioada 22 iulie-8 august, fie între 19 august și 5 septembrie 2014. Fiecare întâlnire va avea la bază exerciţii de observaţie, documentare, intervievare și scriere, care vor duce la realizarea unor texte ce vor fi publicate pe blogul atelierului: http://jurnalismtargoviste.blogspot.ro/. Cele mai bune materiale vor vedea și lumina tiparului, în paginile Revistei „Atelier Jurnalistic”. 

Atelierul de vară este structurat în 6 şedinţe, iar fiecare şedinţă durează 2 ore. Cursurile se vor ține la Biblioteca Județeană, începând cu ora                       11.30.

Atelier I - 22.07/ 19.08: Tehnici jurnalistice: Cum scriem, de ce scriem, ce și pentru cine scriem. De la idee la poveste. Etape, caracteristici, sfaturi

Atelier II - 25.07/ 22.08: Scriitură personală: Oameni cu povești. Modalități de intervievare

Atelier III - 29.07/ 26.08: Jurnalism narativ: Obiecte și locuri cu povești. Reportajul. Tehnici de reporting

Atelier IV - 01.08/ 29.08: Curs de dicție și public speaking

Atelier V - 05.08/ 02.09: Fotojurnalism: Altfel de povești

Atelier VI - 08.08/ 05.09: Tehnici de dezvoltare personală

Aceste ateliere se adresează celor care îşi doresc să înveţe cum să scrie o poveste personală „vie”, care să capteze atenția cititorului/ ascultătorului de la început și până la sfârșit. Vom afla cum se descoperă subiecte și personaje „de poveste”, vom învăța strategii de şlefuire a ideilor, de colectare a informaţiilor şi de scriere vie despre lucruri din lumea care ne înconjoară. 

La finalul celor șase cursuri, participanţii vor fi, dacă nu scriitori mai competenţi, măcar mai buni și mai atenți descoperitori de poveşti. 

Înscrierile se fac aici sau la telefon: 0730 833 507.

Final de capitol - „Premianții” Atelierului de Jurnalism și-au primit astăzi diplomele

Roxana Cotorogea

(C.N. C-tin Cantacuzino)

Cei 13 liceeni care au dus la bun sfârșit provocarea aruncată de Alexandra Damian prin Atelierul de Jurnalism și Comunicare început în luna februarie și-au primit astăzi Diplomele de Participare. Dacă în urmă cu 5 luni aceștia erau sfioși și speriați, acum sunt cu totul pregătiți să facă față următorului capitol din viața lor. „În aceste 5 luni am fost ghidați fără ca măcar să ne dăm seama”, spune Denisa Andrei, o adolescentă care în această vară urmează să dea admitere la Facultatea de Jurnalism. 

Gânduri la final de Atelier - III

Picior de Munte, iunie 2014

Dragă Alina,

Am hotărât să-ți scriu această scrisoare pentru a-ți povesti despre Atelierul de Jurnalism, știu că ești curioasă! Cum suntem deja în iunie, sunt la sfârșitul acestor ore, în care mi-am perfecționat gramatica, am aflat cum să scriu o știre, un reportaj sau un interviu.

Mi se pare că a trecut repede timpul. Parcă ieri urcam în grabă scările spre etajul 2 al Bibliotecii Județene, simțind cum emoțiile pun stăpânire pe corpul meu. Nici nu știi de câte ori mi-am mușcat buza inferioară încercând să-mi ascund timiditatea. Nu erau multe persoane în jurul meu, dar eu trebuia să mă prezint și... 

... în cele din urmă, am reușit! Au zâmbit și de atunci mi-am dat seama că eu, de fapt, pot să-mi fac mulți prieteni, chiar dacă sunt timidă. 

Festivalul Babel, la final - Interviu cu Ada Milea și Bobo Burlăcianu

Georgiana Simion

(clasa a XI-a, C.N. Ion Ghica)

Festivalul Babel a reușit să surprindă în fiecare zi! Săptămâna aceasta, Târgoviștea a fost plină de spectacol, muzică, zâmbete și emoții. Teatrul Municipal Tony Bulandra a găzduit zeci de talente ce-au încântat spectatorii până la nesfârșite ropote de aplauze. Poeziile clujeanului Ion Mureșan, șlefuite în mod dramatic în regia lui Mihai Măniuțiu, de muzica Adei Milea, vocea lui Bobo Burlăcianu și precuția lui Cristi Rigman, dar mai ales de dansul Vavei Ștefănescu au constituit un expresiv și impunător spectacol-concert: „Deliruri”.

Ada și Bobo de la Fără Zahăr au vorbit, în studioul Radio Minisat, despre spectacol:

Gânduri la final de Atelier - II

Târgoviște, iunie 2014

Dragă Li,

A trecut jumătate de an. Jumătate de an în care am avut ocazia să fac ce-mi place și să mă asigur de faptul că acesta îmi va fi drumul în viață.

Tu știi... sau, cel puțin, știai asta cel mai bine. M-ai încurajat mereu să nu țin cont de păreri, de prejudecăți, de cei din jur, de nimic. „Contează ce-ți dorești, cât de mult îți dorești și cu siguranță vei ajunge unde vrei”, îmi spuneai. Sunt curioasă ce aș fi auzit de la tine dacă aș fi avut prilejul să-ți povestesc despre acest Atelier sau despre... jurnalism, în general. Dar stai, cred că îmi pot da seama și singură. Parcă văd chipul acela luminos, însoțit de o reacție entuziastă, încurajându-mă așa cum nimeni n-ar ști s-o facă.

Gânduri la final de Atelier

Târgoviște, iunie 2014

Dragă cititorule,

Iată-ne aici! 13 mici jurnaliști în fața faptului împlinit. Dorința de cunoaștere, pasiunea și taina cuvintelor scrise ne-au unit și ne-au deschis drumul către un nou capitol al vieții noastre. Fiecare dintre noi a venit cu zâmbetul pe față, cu nelămuririle pe foaie și cu temerile în suflet. Inițierea noastră în Jurnalism abia începea, drumul fiind unul anevoios, dar presărat cu momente frumoase.

Vești bune pentru viitorii jurnaliști:50 de locuri la facultatea de profil din Târgoviște

În mai puțin de o lună, încep înscrierile la Facultatea de Știinte Politice, Litere și Comunicare din Târgoviște

Roxana Cotorogea

Bogdana Dente

Facultatea de Științe Politice, Litere și Comunicare, cea mai nouă structură academică din cadrul Universității Valahia Târgoviște, oferă anul acesta trei programe de studii de licență și două programe de studii de master. Corpul profesoral este unul foarte bine pregătit, care promovează interdisciplinaritatea în activitatea didactică și de cercetare, implicarea civică, spiritul libertății, creativității și al valorii democratice.

Cursanții Atelierului aleg...

... vedeta TV preferată

Andreea Dinu

(clasa a XI-a, C.N. Ion Ghica)

Ne naștem, creștem și murim. Visăm, trăim, învățăm. Ne trăim viața cum știm mai bine. Ne inspirăm. Așa am reușit să pătrund în lumea Andreei Esca, unul dintre cele mai răsunătoare nume din televiziune. A avut un vis care treptat a devenit realitate. Drumul a fost plin de obstacole, însă a ajuns acolo unde inima a ghidat-o: în fața camerei de luat vederi. Ajunsă pe scaunul din fața pupitrului de știri, devine o altă persoană. Este de o eleganță aparte, serioasă și atentă. Iubește ceea ce face, iar asta se vede din munca ei, realizată cu mult drag. Este omul potrivit la locul potrivit. 

De ce o admir? Pentru că este o femeie puternică, o femeie care a învățat să-și împlinească visele și să lupte pentru realizarea lor.

„Îndrăznesc să nasc așa cum vreau” la Târgoviște!

Ieri a avut loc la Târgoviște, în amfiteatrul Liceului „Voievodul Mircea”, lansarea documentarului „Îndrăznesc să nasc așa cum vreau!”

Georgiana Grigore

(clasa a X-a, Lic. I.H.Rădulescu) 

V-ați gândit vreodată că opțiunea propusă de medic nu este întotdeauna cea corectă? Și medicul e om, iar omul vrea ceea ce e mai bun pentru el; fiind egoist, se gândește la ceva ce lui i-ar aduce mai mult decât ție. Documentarul „Îndrăznesc să nasc așa cum vreau” are drept scop trezirea femeilor la realitate, dovedind că o naștere naturală este mult mai bună ca nașterea prin cezariană. De asemenea, au transmis o informație foarte importantă, și anume că această decizie o poate lua fiecare femeie singură, și nu ajutată de doctor. 

Ce ai alege dacă...

... ai avea voie să privești o singură emisiune tot restul vieții?

Denisa Andrei

(clasa a XII-a, C.N. Ienăchiță Văcărescu)

Actorii, regizorii, prezentatorii TV, politicienii și oamenii plăcuți de români, în general, sunt țintele emisiunilor mele preferate, de tipul „Profesioniștii” sau „Dincolo de aparențe”. Alături de invitații de seamă, n-am cum să nu le observ și pe prezentatoarele care reușesc să armonizeze cu întrebări perfecte, fie din viața personală, fie din activitatea profesională, două ore de interviu. Din declarațiile - de cele mai multe ori - emoționante, descopăr o latură importantă a caracterului personalităților iubite de mine, dar și proiectele lor de viitor. E tot ce mi-aș putea dori!

Atelier jurnalistic, numărul 2. Aici, puteți citi varianta electronică!

La începutul acestei săptămâni, al doilea număr al revistei Atelier jurnalistic a văzut lumina tiparului. Încă de la început, tinerii pasionați de lumea jurnalismului s-au arătat entuziasmați de ideea conceperii unei reviste. Acest număr cuprinde un reportaj despre fenomenul drogurilor în liceele dâmbovițene, o privire asupra beneficiilor pe care voluntariatul le aduce în viața tinerilor, interviuri și povești de suflet. Aici, găsiți varianta electronică!

Atelierul Jurnalistic la a doua reușită!

Tinerii jurnaliști cuceresc lumea cuvintelor!

Andreea Dinu

(clasa a XI-a, C.N. Ion Ghica)

Tinerii cursanți ai Atelierului de Jurnalism susținut de Alexandra Damian nu s-au lăsat cu una cu doua și au reușit să scoată de sub tipar al doilea număr al revistei „Atelier Jurnalistic”. Paginile ei  ascund creații realizate cu multă atenție și răbdare de către cei 13 viitori jurnaliști. Poți lesne citi printre rânduri emoțiile și bucuria tinerilor.

Școala de vară de Jurnalism și Comunicare

Domeniu: Jurnalism & Comunicare, Scriere creativă & Literatură, Fotografie

Coordonator: Alexandra Damian

Perioadă desfășurare: 21 iulie – 7 august

Număr ateliere: 6  
 

Frecvență: 2 întâlniri săptămânale, marţi şi vineri

Vârstă minimă: 14 ani

Cost: 130 lei

Redus (cursanții Atelierului de Jurnalism): 100 lei

Loc de desfășurare: Biblioteca Județeană I.H. Rădulescu

Număr maxim persoane: 15

Fiecare întâlnire va avea la bază exerciţii de observaţie, documentare, intervievare și scriere, care vor duce la realizarea unor texte ce vor fi publicate pe blogul atelierului: http://jurnalismtargoviste.blogspot.ro/. Cele mai bune materiale vor vedea și lumina tiparului, în paginile Revistei Atelier Jurnalistic.

Atelierul de vară este structurat în 6 şedinţe, iar fiecare şedinţă durează 2 ore:
Atelier I: Tehnici jurnalistice: Cum scriem, de ce scriem, pentru cine scriem
Atelier II: Scriitură personală
Atelier III: Jurnalism narativ
Atelier IV: Fotojurnalism
Atelier V: Curs de dicție și public speaking
Atelier VI: Tehnici de dezvoltare personală

Aceste ateliere se adresează celor care îşi doresc să înveţe cum să scrie o poveste personală „vie”, care să capteze atenția cititorului/ ascultătorului de la început și până la sfârșit. Vom afla cum se descoperă subiecte și personaje „de poveste”, vom învăța strategii de şlefuire a ideilor, de colectare a informaţiilor şi de scriere vie despre lucruri din lumea care ne înconjoară.

La finalul celor șase cursuri, participanţii vor fi, dacă nu scriitori mai competenţi, măcar mai buni și mai atenți descoperitori de poveşti.

Înscrierile se fac aici sau la telefon: 0730 833 507.

Arta urbană cucerește Târgoviștea!

Street Jam, mâine, la Târgoviște:  graffiti, BMX, live hip-hop și breakdance

Ștefan Khalil

(clasa a XI-a, C.N. C-tin Carabella)

Mâine va avea loc la Târgoviște un eveniment extraordinar, bikeri și grafferi din toată țara își vor măsura talentul într-un concurs organizat de Clubul Interact Târgoviște. Evenimentul se va desfășura pe parcursul întregii zile, în Parcul Mitropoliei, începând cu ora 11.00.

În ultimii anii, copiii au fost victime ale calculatorului, iar acest eveniment are scopul de a-i face pe tineri să uite măcar pentru o zi de tentația jocurilor, de navigatul pe internet și de alte tentații care le controlează viața pe zi ce trece mai mult. „Prin acest eveniment noi vrem să aducem o pată de culoare în orașul nostru și să facem în așa fel încât să le oferim târgoviștenilor un început de vară special”, spune Fatima Khalil, unul dintre organizatorii principali ai acestui eveniment. 

La eveniment și-au anunțat prezența și Sweet Damage Crew, una dintre cele mai apreciate echipe de graffiti din România, care au promis că vor impresiona publicul târgoviștean prin lucrările lor. Cei mai buni grafferi, câștigători mâine la Târgoviște, urmează să personalizeze trei microbuze ale companiei de transport local.

K-pop-ul cucerește lumea!

INTERVIU cu președintele Asociației Culturale Româno-Coreene, Antonia Bâcu

Georgiana Grigore

(clasa a X-a, Lic. I.H. Rădulescu)

Pentru cei care nu știu, „k-pop” este abrevierea de la muzica pop coreeană. Valul coreean a prins imediat la nivel internațional, iar România are numeroși fani ai acestui gen muzical. Probabil ați auzit celebrul hit al lui Psy - „Gangnam Style”. K-pop-ul este mult mai mult decât atât; în plus, în România, existau deja de foarte mult timp astfel de fani. Aceștia sunt foarte implicați în ceea ce are legătură cu muzica sau cultura coreeană, asta o arată fan club-urile create pentru trupele k-pop ce se bucură de foarte multă popularitate. Cum sunt mulți fani care și-au exprimat dorința de a se întâlni sau de a avea o festivitate legată de Coreea, există un fan-meeting organizat în fiecare vară. 

Ca să ne lămurim mai bine cum stă treaba, i-am luat un scurt interviu Antoniei Bâcu, președintele Asociației Culturale Româno-Coreene (ACRC):

Rep: Ce te-a făcut să iei această responsabilitate (cea de președinte al asociației n.r.) pe umeri? 

Antonia B.: Prima mea funcție în asociație a fost cea de PR (Public Relations), dar pentru că președinta noastră a hotărât să se retragă din funcție din motive personale, Consiliul Director și Adunarea Generală m-au votat pe mine. Inițial, nu am dorit să preiau această funcție, nu pentru că ar avea responsabilități multiple, ci pentru că nu aș mai fi putut să fac ceea ce făceam înainte. Apoi, mutându-mă în Coreea, nu am rămas numai un președinte, ci împreună cu partenera și colega mea, aici reprezentăm un lanț între cele doua țări. Pot spune, sincer, că a fi un președinte de asociație nu reprezintă numai un titlu, ci o responsabilitate de a face această entitate să aibă o imagine pozitivă în fața întregii lumi.

Amintiri cu radio (IV)

Cristiana Preda

(clasa a X-a, C.N. Ien. Văcărescu)

Domnește un cer albastru și senin. Este genul acela de albastru care te face să te simți ușurat de toate problemele și gândurile grele. O zi frumoasă, cel puțin ce-a mai rămas din ea. Pe boltă se pot distinge nuanțele violente de portocaliu și roșu. Gândindu-mă la asta, mă întind involuntar pe pat pentru a putea privi mai bine pe fereastră întreg spectacolul. În zilele obositoare ca cea de azi, ăsta este singurul lucru care mă relaxează. Privitul cerului. Grandoarea lui, felul în care își etalează fiecare nor, fiecare stea, fiecare picătură de lumină care par a fi într-o armonie deplină. Mă fascinează.În același timp, un ochi oarecare îl poate numi haos.

Ca o completare a imaginii ce încă mi se dezlănțuie în cap, apăs pe un buton al radioului și acesta pornește brusc. Încep să învârt de butonul negru. Mai întâi la stânga, apoi la dreapta, și încă puțin spre stânga. Gata! Am găsit frecvența pe care o căutam. O melodie lină începe să îmi încânte auzul cu note de Do, Mi și Fa. Este o muzică plăcută de pian și flaut. 

Aproape că mi-l închipui pe bărbatul de la radio, stând tolănit în scaunul lui de piele, așteptând să plece acasă. După terminarea cântecului, își pune probabil căștile ce-i acoperă o bună parte din cap, își ia postura serioasă în fața microfonului și începe să turuie numele compozitorului și al operei, însoțite de câteva date biografice. Mai spune o glumă, două, trei, ne urează tuturor noapte bună și lasă muzica să curgă în voie.

Și brusc îmi amintesc!

Amintiri cu radio (III)

Andreea Dinu

(clasa a XI-a, C.N. Ion Ghica)

Orice suflet ascunde o taină, iar când taina este legată de lumea sonoră a radioului, cu atât mai mult trebuie împărtășită celor din jur. Nu mă declar o fană înfocată a radioului, însă ascult cu plăcere fiecare melodie, știre sau eveniment care mă interesează. Petrec ore bune cu căștile în urechi, schimbând posturile de radio, pas cu pas, în căutarea liniștii de care am nevoie. 

Dar cum orice lucru are istorisirea sa, așa și radioul mare și negru de pe masa din bucătărie are povestea sa. Au trecut mulți ani de când bunicul meu l-a adus. Negocierea a fost una bună, deoarece și acum poți să asculți în voie ceea ce urechea ta cere. De la posturi de radio, până la casete muzicale. A suportat toate încercările mele „disperate” de a găsi noi posturi și emisiuni radio.

Amintiri cu radio (II)

Georgiana Simion

(clasa a XI-a, C.N. Ion Ghica)

N-am crezut niciodată în dragoste la prima vedere. Mi s-a părut o copilărie, până ce Cupidon nu m-a iertat. Nu a fost însă dragoste la prima vedere... a fost dragoste la primul sunet.

Copil fiind, cele mai frumoase zile din săptămână erau cele de sâmbătă, când nu mergeam la școală. Totuși, trezitul de dimineață era un obicei, iar mirosul de cafea răspândit în toată curtea îmi garanta faptul că mama era în bucătărie, cu ușa larg deschisă, pentru a vedea când mă trezesc. 

Dimineața aceea a fost însă diferită. În afară de mirosul de cafea și aroma micului dejun, ceva aducea un plus de emoție acestui tablou al unei dimineți fericite. Muzica a făcut mereu parte din viața mea, dar asta nu era doar muzică... era trăire, era emoție, divertisment – era un radio. De fapt, el se prezenta ca o cutie mare, neagră, de forma unui casetofon, fiind un obiect prețios al tatei, ce-l păstra de pe vremea când era în armată. Pe atunci, încă putea găzdui casetele pe care le păstram în sufragerie, dar timpul i-a furat această utilitate.