Să ne cunoaștem: Ioana Rădulescu, Human of Târgoviște

Târgoviște este un oraș liniștit, unul dintre acele orașe pe care le poți cu ușurință aprecia ca fiind „provinciale”. Provincialismul nu este o notă menită a reduce semnificația lui în peisajul economic românesc, ci este, mai degrabă, o tușă specifică, ce amintește de atmosfera creativă a anilor 80, aceea în care poeții veneau la Târgoviște pentru a-și întâlni muza…

Aceasta este atmosfera în care am întâlnit-o pe Ioana. O vedeam zilnic, în timpul plimbărilor mele de dimineață și nu încetam să mă minunez de fascinația cu care privea cerul, în căutarea, parcă, a unui răspuns la o obsesivă întrebare. Obișnuia să își urmeze reveria pe una din băncile din parcul Mitropoliei, cu părul rebel, lăsat liber în bătaia vântului, acoperit de o pălărie în stil western ce amintea de căutătorii de aur ai vechiului El Dorado și care augmenta aerul misterios ce o învăluia. Fața ei, bine conturată, cu buze groase și ochi negri, luminoși, părea să ignore cu desăvârșire prezența oamenilor care treceau pe lângă ea.

Într-una din zile, stârnit de o curiozitate febrilă, mi-am luat inima în dinți și am abordat-o. Am întrebat-o care este obiectul fascinației sale și, spre surprinderea mea, mi-a răspuns cu un calm angelic: „Privesc cerul. Mai exact culoarea sa, acel azuriu pe care numai picturile lui Van Gogh îl poate reda”. 

Cuvintele au urmat să curgă, de parcă o poveste urma sa se înșire - povestea unui om care caută inspirația în evenimentele comune ale unei zile. Mi-a mărturisit că iubește arta și că este singura activitate care o face să se simtă liberă. Când era mică urma cursuri de pian, desen și balet și visa să ajungă actriță sau regizor. Pe parcurs, lucrurile s-au mai schimbat… dar asta nu a alterat semnificativ visul ei, refuzând cu încăpățânare să cedeze presiunii timpului, care impune oamenilor o mie de dependențe. 

Vocea ei nu tremura deloc și gesturile erau calme, ca ale unui înțelept, pe care viețile trăite îl învățaseră că agitația este doar risipă. Povestea ei, despre visul pe care și-l alimenta zilnic cu o doză bună de optimism, se depăna fără vanitate, dar cu fermitatea celui care, desi nu știe de unde vine, are siguranța destinației către care se îndreaptă. La început, nu-i plăcea să vorbească în public, dar a ajuns să facă dezbateri și, mai mult decât atât, acum iubește să facă asta. Se pare că la momentul actual, e foarte interesată de literatură, de tot ce ține de artă, logică și filosofie. „Simt că am un continuu déjà vu și lucrul ăsta mă face să caut explicații în discipline care nu au astăzi mare căutare, mi-a mai spus Ioana. 

Și, fără să apuc să întreb, a contiuat mărturisindu-mi marele ei secret. Tot ceea ce face, toate întrebările pe care și le pune, sunt pentru că o plictisește previzibilul. Din fericire, până acum viața i-a oferit o perspectivă plină de imprevizibil. A călătorit mult, împreună cu mama ei, și este recunoscătoare cerului, aceluiași cer pe care îl privește zilnic, pentru că este liberă, pentru că poate să își exprime gândurile și să își aleagă visurile. Am întrebat-o care este întrebarea ce a frământat-o cel mai mult și mi-a răspuns zâmbind, că deunăzi a fost întrebată „Care este paradoxul tău?” și lucrul ăsta a început să sune neîncetat în urechile ei. „Încă mă îndoiesc de răspuns….”, a zâmbit ea. Dar simțindu-se plăcut impresionată de întrebarea mea, mi-a spus că a fost întotdeauna contrariată de faptul că lumea o considera, după fizic, mai mare ca vârstă și, probabil, mai matură. „Ceea ce… simt că e bine”. Dar, lăsând ușor privirea în jos, mi-a mai spus că, tot oamenii se îndoiesc adesea de această postură si atitudine pe care o denotă. Atunci ea, paradoxal, își dorește să rămână mică. După un suflu mai adânc, Ioana s-a întors, parcă, la origini și a continuat să-mi mai spună câte ceva. Mi-a mărturisit că încă nu știe ce va profesa, dar știe cu siguranță că va face mereu ceea ce iubește. A zis că visează să ajungă la New York, împreună cu fratele ei… să se aibă mereu aproape unul pe celălalt. Până acum, viața ei a fost foarte faină și, deși sunt lucruri de care nu mereu e mulțumită, „...viața este un dar.” 

Acesta a fost dialogul meu cu tânăra Ioana. Mi-a spus că nu-i place să vorbească despre ea, dar… am fost chiar norocos. 

Înainte de a pleca mi-a șoptit să încerc să privesc și eu cerul. I-am răspuns că cerul pe care îl privesc eu sunt oamenii, și că proiectul meu este o colecție de „ceruri” pe care îl voi numi „Humans of Târgoviște”.

“Sper să ajungi și la proiectul „Humans of New York”, i-am zis eu. Amândoi am plecat zâmbind.