Georgiana Simion
(C.N. Ion Ghica)
Soarele apune, iar stâncile din fața mea se aseamănă cu niște străjeri demni ce-și apără lăcașul. Vântul adie, iar vuietul lui mă face să cred că mă mustră și-mi strică încercarea de a-mi aprinde o țigară. E deja noapte. Focul mă ajută să găsesc sticla de “uitare” așezată printre florile ale căror culori au pălit în întunericul nopții care mi-a pătruns parcă și în suflet.
M-a luat de mână și m-a legat la ochi. Am mers încet, călcând ușor printre pietre, evitând orice vietate pe care o puteam răni și simțeam aerul rece ce-mi umplea plămânii până la refuz. Ne-am oprit și vântul dispăruse. Mi-am dat seama că ușa nu i-a fost deschisă și lui. Până să-mi dezleg eșarfa de la ochi, am auzit urletul unui cerb care își căuta, probabil, dragostea pierdută. Deschid ochii, iar vaga lumină a lumânărilor aprinse îmi dă voie să văd niște pereți roșii de ani și înegriți de vremuri grele.
Îmi imaginez o poveste cu prințese și cavaleri, dar vântul pătrunde prin fereastra spartă și mă duce cu gândul la un castel bântuit de fantome. Gândul mă înspăimântă, iar el mă vede, mă ia în brațe și mă pupă pe frunte. Niciun spirit nu i-ar fi făcut față cavalerului meu. Numai că, n-am știut să joc rolul prințesei.
Termin țigara, mai iau o gură de “uitare” și-mi pare că aud urletul cerbului. Dar, nu. Sunt eu și vocea mea interioară. M-am întors la castel, dar cavalerul dispăruse.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu