Izabela Matei
(C.N. Ienăchiță Văcărescu)
Din locul în care mă aflam, puteam privi spre cerul nesfârșit, iar obrajii îmi erau atinși de blânda mângâiere a razelor soarelui.Știu că am venit aici pentru că mă liniștește, pentru că acesta este locul în care vreau să fiu când simt că nesiguranța și neputința umană mă sufocă. În momentele în care gândurile încearcă să se descătușeze din lanțurile minții, dar se zbat neputincioase în disperarea lor, mă întorc la mare.
Acum, mă simt eliberată de tot. Probabil ar fi trebuit să mă nasc aici, simt vibrând tainic o legătură între mine și acest loc. Toată săptămâna am fost agitată, m-au chinut sute de întrebări și au tropăit gălăgios înăuntrul meu herghelii de emoții. În final, mi-am zis că trebuie să mă duc la mare din nou, la singuratica mare și la solitarul cer. Tot ce voi cere nu va fi decât nisip, apă și niște stele care să clipească deasupra mea ca niște felinare mărunte.
Se pare că a fost ideea salvatoare. Partea aceasta a plajei este mai liniștită, ferită de ochiul turistului aflat în concediu și de bubuitul boxelor în surdină. Bucățica aceasta este a mea, toată pustie și virgină în sălbăticia ei. Așa, camuflată de stâncile înalte care se ridică răzleț în spatele meu și de vegetația abundentă, plaja mi se pare desprinsă din vise. Privind în zare, nu văd nimic altceva în afară de orizonturile albastre și de vechea scară de lemn. Nimic nu tulbură tăcuta, dar strânsa uniune a cerului cu marea. Se împletesc în infinit, gustându-se reciproc și simultan: aer și apă, neant cosmic și abis de valuri se dezlănțuie înaintea mea într-un spectacol primitiv. Vântul se joacă printre șuvitele-mi castanii, iar nisipul fierbinte îmi gâdilă degetele.
Fac câțiva pași spre rucsacul pe care l-am adus cu mine și iau din el păturica mea albă cu stele, norișori pufoși și ursuleți. Imediat, mă îintind pe spate ca să mă pot scălda în razele vesele și, deodată, o amorțeală plăcută îmi cuprinde tot corpul. Bineînțeles că nu îi pot rezista și mă las în voia senzațiilor noi, dar atât de cunoscute.
Cred că am înțeles cum reușește să mă captureze atât de repede locul acesta. Marea îmi descântă. Murmură răgușit un cântec străvechi, de la începuturile lumii, fredonând cu glas de sirenă șoapte care îmi răscolesc sufletul. Briza răcoroasă completează fundalul sonor șuierând printre plante și valurile neobosite îngână surd ecouri ancestrale. Așa, stând, ascultând și visând, mi s-a făcut dor de atingerea apei și a nisipului ud, și mă ridic, spărgând vraja țesută cu atâta grijă de stihiile naturii. Înaintez până la scara albă construită în nisip și cobor cele 20 de trepte albe. Acum, stând la mal, degetele mele nesătule de libertate, adulmecă valurile, nisipul și cele câteva scoici netede. Știu că asta mi-am dorit de la început: să stau acolo, lângă marea mea, să aștept înserarea și, cu puțin noroc, o mică furtună.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu