Amintiri cu radio (IV)

Cristiana Preda

(clasa a X-a, C.N. Ien. Văcărescu)

Domnește un cer albastru și senin. Este genul acela de albastru care te face să te simți ușurat de toate problemele și gândurile grele. O zi frumoasă, cel puțin ce-a mai rămas din ea. Pe boltă se pot distinge nuanțele violente de portocaliu și roșu. Gândindu-mă la asta, mă întind involuntar pe pat pentru a putea privi mai bine pe fereastră întreg spectacolul. În zilele obositoare ca cea de azi, ăsta este singurul lucru care mă relaxează. Privitul cerului. Grandoarea lui, felul în care își etalează fiecare nor, fiecare stea, fiecare picătură de lumină care par a fi într-o armonie deplină. Mă fascinează.În același timp, un ochi oarecare îl poate numi haos.

Ca o completare a imaginii ce încă mi se dezlănțuie în cap, apăs pe un buton al radioului și acesta pornește brusc. Încep să învârt de butonul negru. Mai întâi la stânga, apoi la dreapta, și încă puțin spre stânga. Gata! Am găsit frecvența pe care o căutam. O melodie lină începe să îmi încânte auzul cu note de Do, Mi și Fa. Este o muzică plăcută de pian și flaut. 

Aproape că mi-l închipui pe bărbatul de la radio, stând tolănit în scaunul lui de piele, așteptând să plece acasă. După terminarea cântecului, își pune probabil căștile ce-i acoperă o bună parte din cap, își ia postura serioasă în fața microfonului și începe să turuie numele compozitorului și al operei, însoțite de câteva date biografice. Mai spune o glumă, două, trei, ne urează tuturor noapte bună și lasă muzica să curgă în voie.

Și brusc îmi amintesc!

Ce voce blândă avea când eram copil! Țin minte cum seara, parcă numai de dragul ei, îmi luam păturica și mă așezam comod într-un fotoliu, pregătită să ascult povestea pe care Vocea o depana seară de seară, la aceeași oră. Bineînțeles, asta numai pentru copiii cuminți.

În alte dăți, mama mă ruga să ies afară să mă joc, pentru a putea asculta mai bine Vocea. Da... Aici am fost întotdeauna bănuitoare, căci vocea ascultată de mama era diferită de Vocea pe care o ascultam eu. Nu reușeam să înțeleg cum o persoană, chiar și de acolo, de departe, reușea să își schimbe într-atât de mult glasul încât aproape nu îl mai puteai recunoaște. Desigur, oricât de mult încerca, pe mine nu mă putea păcăli. Eu știam că este aceeași persoană ce avea să-și scoată masca la sfârșitul zilei, aducând pe frecvență Vocea pe care eu o cunoșteam prea bine din fiecare seară.

Apoi, mai erau și zilele acelea de vară, în care era zăpușeală mare și tot ce îți puteai dori era să stai pe prispa casei, îmbătat de mirosul florilor, și să asculți muzica bună de la radio. Și verile acelea multe zile mai aveau. Erau dimineți în care îmi închipuiam cât de mare trebuie să fie încăperea în care se realizează toate acele emisiuni și ce înghesuială trebuia să fie. Nici nu îmi ajungeau degetele să număr câte persoane se perindau zilnic pe acolo. Și nu mă gândeam doar la prezentatori, ceva specialiști - de genul celor pe care îi chema tati ca să repare prizele, sau la bietul om care stăpânea cu o măiestrie aparte arta de a vorbi în multe feluri; nu, eu mă gândeam numai câți cântăreți treceau zilnic pe acolo. 

Până la urmă, ajungeam mereu la aceeași concluzie: important mai e și radioul ăsta, dacă persoane atât de importante și cunoscute veneau acolo din toată lumea doar pentru a se mândri două-trei minute cu un glas de excepție. Se mai întâmpla ca o persoană să revină, chiar cu aceeași melodie, în aceeași zi sau într-o altă lună. Pesemne că era treabă serioasă, cu                                programări.

Îmi amintesc că m-am dus odată la bunicul în brațe, în timp ce citea, și l-am întrebat la modul cel mai serios ce se întâmpla pe acolo, pe la radio, că mie îmi mirosea a fi o treabă necurată la mijloc. Firește că am apelat la bunicul meu pentru a lămuri această situație. Mă aflam într-un moment critic și nu aveam nevoie de „povești de adormit copiii”. Singura persoană de la care puteam afla răspunsuri „calificate” și de înaltă calitate era bunicul meu. 

După ce i-am povestit eu toate gândurile mele ce mă frământau de atâta amar de vreme, el a început să râdă, spunându-mi că voi înțelege eu când voi fi mare. De-ar fi știut bietul meu bunic ce întorsătură avea să dea tehnologia poveștii mele, cu siguranță mi-ar fi răspuns pe loc. 

Acum, ce să-i faci, e altfel! Toate melodiile sunt înregistrate și există un calculator frumușel care face toată treaba în locul cântăreților care, pe vremuri, vizitau, pe rând, toate studiourile de radio. 

Eh! (Dulce copilărie!), ce idei trăznite mai aveam și eu pe-atunci! Era frumos să văd lumea diferit și fiecare lucru cu povestea lui. Bunicul îmi spunea că orice și oricine are o poveste; trebuie doar să știi să o asculți. Și ca să vă ajut să înțelegeți asta, tocmai v-am spus povestea radioului de pe vremea mea. Poate într-o zi o să ajungem să facem, măcar pentru o clipă, schimb de povești. Dar altădată. Acum am adormit. Noapte bună!