Fotografia care naște povești: "Interzis, cu excepția riveranilor"

Cristiana Preda

(C.N. Ien. Văcărescu)

Ca orice om care își trăiește viața zi după zi într-un orășel modest, am și eu tot soiul de zile. Zile bune și zile mai puțin bune, poate chiar rele, terifiant de rele; sunt zile la sfârșitul cărora să sar în sus de bucurie și să țip cât mă țin plămânii că, într-un final, m-a găsit și pe mine norocul; sau, dezamăgită, să mă trântesc în pat, văitându-mă că iar s-a îndragostit ghinionul de mine.

Acum, exact ca orice om care își trăiește viața zi după zi, într-un orășel modest, privirea mi se pironește de tavan. Ți-ar fi greu să crezi cât de alb poate fi uneori acel tavan. El mă ajută să văd mai bine. Să mă văd pe mine și uneori să văd prin mine.

Clipele astea în care stau pur și simplu și îmi analizez gândirea și fiecare secundă pe care am trăit-o cu pasiune, astea, prietene drag, sunt printre cele mai frumoase din viața mea. Sunt momente în care realizez cât de mult țin la anumiți oameni. Și știi ce mai îmi dau seama? Că țin exact la oamenii care au avut grijă să lase ceva din ei în mine, astfel încât eu, cea care a fost acum o secundă, să nu fie aceeași cu eu, cea care e în prezent.