Amintiri cu radio (III)

Andreea Dinu

(clasa a XI-a, C.N. Ion Ghica)

Orice suflet ascunde o taină, iar când taina este legată de lumea sonoră a radioului, cu atât mai mult trebuie împărtășită celor din jur. Nu mă declar o fană înfocată a radioului, însă ascult cu plăcere fiecare melodie, știre sau eveniment care mă interesează. Petrec ore bune cu căștile în urechi, schimbând posturile de radio, pas cu pas, în căutarea liniștii de care am nevoie. 

Dar cum orice lucru are istorisirea sa, așa și radioul mare și negru de pe masa din bucătărie are povestea sa. Au trecut mulți ani de când bunicul meu l-a adus. Negocierea a fost una bună, deoarece și acum poți să asculți în voie ceea ce urechea ta cere. De la posturi de radio, până la casete muzicale. A suportat toate încercările mele „disperate” de a găsi noi posturi și emisiuni radio.

Îl vedeam ca pe o mașinărie complexă: mare, cu multe butoane, două antene și două difuzoare mari. Un adevărat labirint pentru un copil dornic de cunoaștere. Numai bun de exploatat. O simplă mișcare și deja mă aflam în orice colț al lumii.

Acum, peste ani și ani, casetofonul bunicului are aceeași valoare și ascunde cele mai tainice amintiri. Nici nu-ți vine să crezi că are peste 30 de ani! Radioul copilăriei mele va rămâne mereu la locul lui, mare, învechit, dar plin de amintiri.

..................................

Cristian Bănulescu

Și acum îmi aduc aminte de radioul mic și negru pe care îl lua tataie mereu după el, când mergea să cosească. Fie îl punea în brazdă, fie la umbra unui prun. Toată ziua ascultam muzică populară. Când se dădea ora exactă, nu trebuia să bâzâie nici musca, deoarece tataie asculta știrile, să afle ce mai e nou. Ajunsesem să prind ură pe acel radio, deoarece eram certat de fiecare dată din cauza lui, eu fiind o fire mai vorbăreață.

Uneori, „prichindelul” începea să bârâie. Tataie știa întotdeauna ce e de făcut. Lua șurubelnița și-l desfăcea. Acolo, zicea el, „trebuie să-l gâdili unde trebuie ca să meargă”. Eram uimit. Tot ce înțelegeam eu la vârsta aia era că învârte șurubelnița de două-trei ori și, ca prin minune, dispare bârâitul. 

Într-o zi, radioul s-a stricat; nu mai dădea niciun semn de viață. Nici iscusința lui tataie nu a mai putut să-l salveze. Pot spune că a avut o viață destul de lungă, cel puțin din perspectiva mea. Trei veri m-a acompaniat fără încetare când mergeam la fân.

................................

Gabriela Ganea

(clasa a IX-a, C.N. Ion Ghica)

Pentru mine, radioul va fi întotdeauna o soluție împotriva plictiselii! Atunci când eram mică, bunicul meu avea un radio mic, verde, din care se auzea o voce plăcută, caldă. Fiind copil, îmi doream foarte tare să văd ce se întâmplă cu vocea aceea, de unde vine ea!

După un timp, mi-am luat inima în dinți, chiar dacă știam că o să fiu foarte penibilă, și am întrebat cu voce tare „De unde se aude? Ce e asta? Cine vorbește?”. Primind un răspuns satisfăcător, am înțeles că vocea aceea de fapt era o persoană, o persoană pe care o ascultam și o plăceam fără măcar să-i fi văzut vreodată fața!!

De atunci, am rămas cu convingerea că, în momentul în care te îndrăgostești de vocea cuiva, cu siguranță acel „cineva” este, într-un fel sau altul, radioul!

De aceea vă sfătuiesc să ascultați radio, veți vedea că nu sunteți singurii care gândesc despre ceva într-un anumit fel, și o să mai vedeți că multe persoane sunt ca voi; lucrul acesta cu siguranță o să vă încurajeze!