Roxana Cotorogea
(C.N. C-tin Cantacuzino)
Simt o presiune exercitată asupra întregului meu corp. Mă țin de urechi și apăs, doar doar îmi iese din minte agitația orașului adânc întipărită în memorie. Mă așez pe spate în iarbă, între cei doi copaci care-mi deschid peisajul. Sun neglijenți, plini de frunze de un verde închis care-mi îneacă priveliștea.
Este ora 10.30. În vârful dealului, între cei doi copaci grăsuni, vântul răcoros reușește să-mi facă pielea să vibreze. Este ușor, mă mângâie, mă trezește, mă răvășește și apoi mă părăsește, plecând în depărtări. Mă ridic, îmi dezlipesc privirea de cerul senin și mi-o arunc spre planul îndepărtat - acolo unde mi-a plecat și vântul.
Pe un fundal verde și blajin, stau aruncate nebunește pete de culoare. Sunt casele ce stau cu creștetele dezgolite în bătaia soarelui. Par obosite și își ascund timide trupurile, lăsând vederii o mică pictură neînțeleasă. Căci, de aici, din vârful dealului acestuia viu, tot ce-i uman dispare și ajungi să te lași purtat de culori sumbre și voci grave, toate aparținând naturii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu