Eu și Teodora ne-am început excursia dimineața devreme, înainte de răsărit. Ea: încă obosită, dar satisfăcută că nu a pierdut prea mult timp dormind; eu: o umbră neagră desprinsă din materie, naratorul convocat din necesitate.
- Lasă-mă să-ți spun cum o să decurgă călătoria asta, începu ea cu o voce răgușită, care abia se acorda cu hotărârea pe care încerca să o impună. Ai voie să-mi pui oricâte întrebări vrei. Ai voie să-mi spui ce vrei, oricât de dureros crezi că ar suna pentru mine. Ai voie să iei suveniruri, dar numai din locurile sigure, acreditate. Pe celelalte le știu eu bine.
Depistez puțină plăcere în tonul Teodorei când formulează planul de acțiune. Trece brusc la solemnitate.
- În schimb, trebuie să respecți un singur lucru. Când mergem, mergem doar în față. Nu te întorci. Nu te uiți în urmă.
Rămân rece și întunecat. Aș putea să o întreb care e justificarea acestor interdicții aparent stupide, dar instinctul îmi spune să mai aștept. În fața noastră se desfășoară un lan de grâu. Facem pași și îmi măsor opțiunile. Cum poate o umbră să nareze viața propriului corp?
- Unde suntem aici? întreb într-un final.
- Aici încep toate aventurile. Într-un loc inocent. Aici îmi imaginez că am prima mea amintire, deși nu am fost niciodată aici. Nu fizic. Nu că s-ar putea altfel. Înțelegi tu.
Teodora e agilă, dar mai alunecă. Se pierde ușor atunci când trebuie să justifice creațiile mai vechi ale minții sale, dar recuperează repede.
E frumos și pașnic. Soarele începe să răsară, dar nu îl vedem prea mult timp, că galbenul câmpului se izbește de un verde închis. Intrăm într-o pădure.
- Aici devine mai interesant, mă avertizează ea, de parcă m-ar amenința și ruga să îmi placă, în același timp.
- Pădurea labirint?
- Previzibil, știu. Dar e adevărat ce se spune, aici se formează adevăratele caractere.
- Tu cum te-ai descurcat prima dată în labirint?
Ezită puțin. Dă senzația că și-ar calcula răspunsul, dar probabil că nu o face.
- Eram plină de entuziasm și îmi plăcea frica. Pe lângă asta, aveam prieteni foarte buni de joacă. Îți dai seama că m-am descurcat groaznic.
Am ajuns să îi cunosc deja nonsensurile. Teodora le rostește de fiecare dată când nu vrea să spună lucrurilor pe nume. Nu e capabilă să spună că a avut o copilărie simplă, plăcută, când nu își găsise încă drumul.
Se face frig. Vegetația nu mai e atât de luxuriantă, deodată. Încerc să văd, fără să înțeleg.
- Care a fost cea mai mare greșeală pe care ai făcut-o vreodată? o întreb spontan.
- Altă întrebare mai puțin incomodă nu puteai să-mi pui? Cred că atunci când nu am renunțat la artă, la muzică, la pian, deși simțeam că nu e de mine. Mi-a luat nouă ani să o fac, nouă ani nu tocmai pierduți, dar care puteau fi mai utili.
Îmi amintesc de momentele în care făceam parte din Teodora și nu eram doar umbra ei, călătorind prin spațiul imaginar al conștiinței sale. Îmi amintesc cât de importantă e problema utilității pentru ea. La Teodora, utilul depășește confortabilul sau plăcutul.
- Totuși, continuă ea, am trecut de regret. Am învățat o lecție valoroasă și nu a fost nevoie să mă lovesc prea tare. Acum, prefer să las ușor pasiunile, dorințele, fricile în urmă, oricât de atașată m-aș fi simțit de ele. Renunțarea e unul din cele mai plăcute lucruri.
Îmi amintesc de zecile de pagini rupte de Teodora din jurnalul ei de-a lungul timpului. Mă sperie și încântă în același timp felul în care e capabilă să șteargă trecutul cu zâmbetul pe buze, să părăsească locuri pe care nu le va mai vedea niciodată fără să privească înapoi, să își smulgă fostele idealuri de parcă ar fi buruieni.
Nu e una din acele persoane nostalgice și sensibile care să păstreze relicve ale trecutului. Pe unii, trecutul îi ajută să fie compleți. În mintea ei, însă, dictează legea junglei. Orice nu e suficient de puternic să supraviețuiască fără ajutor nu-și merită locul acolo.
- Am înțeles că îți place să renunți, dar ce păstrezi?
Teodora zâmbește din nou amenințător.
- Păstrez viitorul. Păstrez civilizația. Păstrez faptul că aparțin speciei umane și trebuie să îmi plătesc datoria față de aceasta. Toată lumea mă întreabă care e datoria mea față de omenire...
Aveam, într-adevăr, de gând să o întreb și eu același lucru. Mă apropiam de un punct sesibil.
- E simplu. Nu trăiesc într-o lume minunată sau îngrozitoare, dar trăiesc într-o lume extraordinară. De când existăm ca specie am evoluat în direcția asta. Ne-am mărit speranța de viață, am lăsat atâtea cărți în urmă, atâta știință și atâta informație, iar acum avem acces la aproape toate dintre acestea, datorită tehnologiei. Am explorat și am descoperit alte continente și am ajuns pe Lună. I-am produs pe Alexandru cel Mare, Bach, Lev Tolstoi și pe multe alte genii. Și, pe lângă asta, am produs miliarde de povești individuale, fiecare tragică și fantastică în felul ei. Am făcut, bineînțeles, o grămadă de lucruri mai puțin morale (observ că evită să folosească cuvântul ''rele"), dar asta nu diminuează în niciun fel frumusețea omenirii. Din contră, ce poate fi mai incredibil decât o... nebuloasă care naște eroi și monștri, lumină și întuneric, protectori și cuceritori. Și asta se petrece pe o piatră pe cer (bineînțeles că trebuia să-l citeze pe Asimov).
Teodora continuă să vorbească despre omenire. Ajunge să-mi vorbească despre inteligența artificială, despre transhumanism, despre legile roboticii, despre Sun Tzu și Machiavelli, despre alegerea ei de a urma Relațiile Internaționale la facultate, despre Statul Islamic...
Îi e mai ușor și o distrează mai mult să facă asta decât să vorbească despre ea însăși, decât să își atribuie câteva adjective. Înțeleg de ce.
Ajungem la o peșteră de gheață deodată. Mergem ce mergem și ne dăm seama că nu putem să continuăm în față. Sunt derutat. Mi-a spus că nu avem voie să dăm înapoi, totuși nu putem să mergem nici în față.
- Nu te speria, mă liniștește ea. Asta e lumea mea. Am mai trecut pe aici. Nu pot să modelez totul, dar am ceva putere.
În față văd un zid de stâncă, impenetrabil, dar undeva în stânga observ o deschizătură care dă pe afară, acoperită de gheață. Probabil că am putea trece pe acolo dacă reușim să spargem gheața.
Teodora merge acolo. În gheață, ne vedem reflexiile mai clar ca niciodată.
- Nu o vom lua pe aici, îmi explică. Drumul acesta ar presupune să ne adâncim în noi, să săpăm în noi, să încercăm să evadăm prin noi. Drumul acela nu duce nicăieri. O să credem că e simplu să spargem gheața, dar o să ne ia o veșnicie. E un puț fără sfârșit și o să îmbătrânim în el. Ne așteaptă, în schimb, o lume întreagă afară.
Se întoarce cu fața la stâncă. Pentru mine e, probabil, ultima dată când îmi văd contururile negre, dar îi iau exemplul și nu mă întristez. Am lucruri mai utile de făcut.
Stânca pare impenetrabilă, dar e suficientă o bătaie cu degetul și se prăvălește în abis.
- Îmi plac provocările, îmi spune Teodora. Aș zice și că e uneori mai potrivit drumul mai periculos și care necesită curaj decât cel care e lung și sigur, însă nu sunt încă atât de înțeleaptă.
Pădurea e tot mai rară. Soarele apune deja. Îmi e greu să îmi dau seama cum a trecut timpul atât de repede. Deasupra coroanelor copacilor se văd contururile unor clădiri.
- Apusul e un moment fericit, îmi spune. Apoi vine noaptea, care e violentă și amenințătoare, dar la fel de fericită. Noaptea ajungem în oraș. Acolo nu am fost nici eu încă, deci nu pot să îți spun ce urmează, poate doar ce sper să urmeze.
- Ce speri să urmeze?
- Sper să fiu curajoasă. Sper să fac cât mai multe. Să citesc mai mult, să câștig mai mult, să mă lupt mai mult, să învăț mai mult. Simt că se apropie momentul în care o să trebuiască să îmi plătesc datoria și trebuie să îmi pregătesc strategia.
În orice caz, urmează un nou început.
Atmosfera devine tot mai apăsătoare. Se întunecă. Soarele se stinge. Într-adevăr, noapte e amenințătoare. Aud fiare și simt demoni care îmi suflă în ceafă. Nu am voie să privesc înapoi. Singura evadare din groaza care ne învăluie o reprezintă cerul.
E negru și adânc și împânzit de stele.
- Noaptea, umbrele se confundă cu întunericul lumii.
Știam că se referă și la mine. Teodora e o persoană bună, dar nu știu niciodată când mă va anula printr-o privire. E capabilă de așa ceva, deși fac parte din ea.
- Dar asta nu e ceva rău, continuă ea cu seriozitate, de parcă mi-ar transmite o informație vitală. Ți-aș explica, dar...
O las în pace. Nu vreau să intru acolo. Trebuie să am grijă la demonii pe care îi aud. Ceea ce nu e capabil să supraviețuiască fără ajutor, nu-și merită locul.
Teodora îmi citește gândurile.
- Încă mai am nevoie de un narator. Nu o să pățești nimic, poate decât la sfârșit, dar nici eu nu știu cum se va sfârși. Monștrii care se ascund în noapte și de care te temi nu sunt atât de înfricoșători. Îi cunosc bine. De fapt, sunt sigură că lor le e frică de mine în aceeași măsură în care mă tem de ei. Odată, am avut un vis în care mă aflam într-o casă bântuită și îmi era teribil de frică. Numai că, la sfârșit, am realizat că, pentru fantome, eu eram monstrul de care acestea se simțeau datoare să salveze casa.
Îi cunosc bine.
Cred că știu la cine se referă.
Înțeleg de ce nu am voie să privesc în spate.
Înțeleg de ce nu vreau să le văd fețele.
Înghit în sec. Îmi place rolul de narator. Noaptea, însă, umbrele se confundă cu întunericul lumii. Poate că Teodora merită să fie lăsată puțin timp singură. Iau o pauză, chiar dacă orașul e aproape.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu