Ioana Ionașcu
(C.N. Ienăchiță Văcărescu)
Presupun că toți oamenii au amintiri plăcute legate de locurile copilăriilor lor. Cei mai mulți, probabil, își aduc aminte de weekend-urile petrecute la bunici la țară. Ei bine, aflați că eu nu am avut bunici la țară, bunicii mei stând la bloc, în oraș. Cu toate acestea, am un loc special de care îmi voi aduce aminte cu plăcere pentru tot restul vieții. Acest loc este casa în care a copilărit bunicul meu, și da, este la țară.
Casa copilăriei lui este o construcție mică și bătrâneasca situată într-o livadă mare plină de meri. Casa în sine este acum în paragină, dar încă poți simți că a fost o casă ce a cunoscut fericirea și iubirea. Înăuntru încă se mai află mobila veche ce poartă acum urmele timpului. Este o senzație foarte ciudată să umblu prin camere și să îmi imaginez o variantă mai tânără a bunicului făcând același lucru, fiind în căutare de aventuri.
De câte ori mă gândesc la copilărie, frânturi din zilele în care veneam toți și ne strângeam în fața grătarului îmi vin în minte. Casa fiind în paragină, n-a mai locuit nimeni acolo de zeci de ani, aşa că a rămas doar un bun loc în care să te ascunzi de soare. De asemenea, îmi aduc aminte cu plăcere de momentele când jucam fotbal în grădina din fața livezii împreună cu tatăl și bunicul meu și de mândria care se citea pe fața tatălui meu de câte ori apăram o minge. Îmi aduc aminte cu drag când bunicul mă ducea în brațe în livada din spatele casei, la umbră și răcoare, și mă lăsa într-un pom, îndemnându-mă să iau cât mai multe mere. La sfârșitul zilei, eu cu tata aveam obiceiul de a ne împinge unul pe altul în căpițele cu fân din fața grădinii.
Cele mai multe și cele mai fericite momente ale copilăriei mele sunt înglobate în livada imensă ce are în față o casă mică și bătrânească.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu