Să ne cunoaștem: Ioana Ionașcu - primul capitol

Cristina Bogza

(C.N. Ienăchiță Văcărescu)

Încerc să o văd pe Ioana din perspective diferite întotdeauna. De fapt, e o combinație a tuturor viziunilor asupra ei, deoarece, până la urmă, ea reprezintă totalitatea amprentelor care au lăsat urme adânci în sufletul ei de-a lungul multor prietenii pierdute, nopți albe și momente păstrate pentru sine. E foarte greu să o privesc obiectiv, deoarece nu suntem apropiate, deși mi-a mărturisit multe secrete ascunse în spatele ochilor ei căprui.

M-a chemat într-o zi caldă de vară la ea acasă. În încercarea de a fi o gazdă bună, mi-a pus un pahar de Cola, mi-a dat o scrumieră pe care mi-a zis cu mândrie că a luat-o din Praga, primul oraș străin pe care l-a vizitat, și m-a invitat pe balcon. Două fotolii, două taburete și o masă pe care stă liniștită broasca țestoasă a fratelui său. Timi, bichonul familiei, s-a așezat lângă mine, lătrând entuziasmat spre câinii vagabonzi din spatele blocului. 

Sinceră să fiu, oricât aș încerca, nu reușesc să suport zgomotul celor doi papagali din bucătărie. Ioana observă, zâmbește timid și închide geamul . ''Scuze dacă te deranjează, sper că e mai ok acum''. Am mai luat o gură de suc și am pus paharul pe masă. Se uită la mine de parcă așteaptă sa spun eu primul cuvânt. Mereu face așa. 

Dar, de data asta, am hotărât să nu-i fac pe plac. Poate reușește să iasă din zona ei de confort, că tot se plânge mereu că e timidă și închisă în sine. Au urmat momente care atunci îmi păreau secole în care se uita pierdut spre orizont. Dacă eram boemă, puteam vedea clipele alea ca fiind secunde de descoperire personală. Dar nu sunt. Știam că nu are nici cea mai vagă idee cum să pornească o conversație cu mine. Presupun că se simțea intimidată de prezența mea acolo. Îi trece, mi-am zis. 

Avea părul prins și nearanjat, deși acesta contrasta puternic cu fața sa machiată. ''Știi că vreau să ajung make-up artist, am încercat o tehnică nouă pe mine…'' ''…Pentru că nu ai avut altă persoană pe care să-ți testezi abilitățile, nu?'' S-a uitat în jos. E singuratică, se vede asta de la o poștă. 

Ceea ce din nou, este un paradox, pentru că acum ceva timp mi-a povestit că iubește voluntariatul și vrea să ajute cum poate fiecare om pe care-l întâlnește, uitând astel de propria-i persoană. 

Mi-am aprins o țigară și am lăsat-o să-mi povestească despre ea. Și-a luat cățelul în brațe, ca să-l liniștească. ''Nu-mi place să vorbesc despre mine. Cred că nu mă cunosc suficient de bine''. ''Crezi? Ești ironică, presupun''. Deja începe să mă enerveze. ''Nu am o părere proprie despre mine, ascult mai mult ce spun cei din jurul meu. Am avut de pierdut din cauza asta, trebuie să recunosc, pentru că nu ar trebui să îi las să mă caracterizeze când nu mă cunosc''. Am dat aprobator din cap, evitându-i privirea; iar dramatizează.

Deja o vedeam că începe să se agite. Nu se simțea în largul ei deloc. Am întrebat-o dacă vrea să mergem în casă. Încăpățânată fiind, s-a așezat și mai comod decât stătea pe fotoliu. Putea să spuna un simplu ''nu'', că nu m-ar fi deranjat, dar, cum ziceam, dramatiza orice lucru mărunt. Dintr-o dată, a început să vorbească extrem de mult despre niște nimicuri pe care nu am avut de gând să le țin minte. Propoziții întrerupte de altele, asezonate de ''r''-ul ei specific, îi ieșeau printre buzele pline, în timp ce eu o priveam sec. Am întrerupt-o.

-Auzi, da’ tu ai de gând să te schimbi, dacă tot spui că nu te suporți ? i-am zis, fiind ulterior lovită de o privire plină de uimire și, dacă știu eu să judec oamenii cum trebuie, puțină frică.

-Păi…

-Da, știu că te-am întrerupt și că nu suporți asta, dar…

-De unde ți-ai dat seama?

-Ești extrem de ușor de citit, Ioana.

-Știi ceva?!?!

S-a ridicat puțin șocată și a ieșit, lăsându-mă singură cu țigara care acum se transformase în scrum. Era deja la ușă, cu ghiozdanul și cu telefonul meu în mână. Mi-a deschis ușa și s-a uitat fix în ochii mei. ''Deci poți să fii și așa, Ioana...'' ''Cum ai zis chiar tu, când mă enervez, nu am mamă, nu am tată''. Devii ridicolă. Frica ta cea mai mare se concretizează acum în fața ochilor mei. E amuzant, dacă stau să mă gândesc mai bine. Timiditatea e doar un fel de scut al tău și te folosești de el de parcă nu ar fi nimeni care să-l poată arunca într-o parte pentru a te cunoaște. Mai greu dacă nici măcar tu nu te cunoști pe tine. Aș putea să scriu o carte despre tine la un moment dat.

Am ciocănit la ușă. Tenișii ai uitat să mi-i dai, și acum stau pe preșul din fața ușii tale în șosete și scriu. Și, când îmi amintesc, mai ciocăn.