Fotografia care naște povești: „Te iubesc, pentru că așa a fost să fie!”

Georgiana Grigore

(Liceul I.H.Rădulescu)

Era primăvară. Ea se întorcea de la cafeneaua în care lucra până la ora 21:00, azi au fost mai mulți clienți așa că a trebuit să mai stea 30 de minute. 

De curând au fost puse felinare pe străduța care duce spre casă. La această oră orașul este gol, așa că nu îi displace să meargă singură pe o străduță plină cu băncuțe din doi în doi metri. Ajunsă în dreptul pavelelor, a observat că al treilea felinar nu mai luminează, și că în dreptul aceluia, pe una din bănci, un tânăr citea o carte. Se întrebă cum de s-a așezat tocmai acolo unde felinarul nu luminează, cum vede să citească. 

De undeva, din spatele unui zid, se făcea auzită melodia „Tu ești primăvara mea”; răsuna cam peste tot în timpul primăverii. S-a apropiat cu pași ușori de banca pe care stătea tânărul. Nu avea de gând să se oprească, dar acesta a lăsat brusc cartea din mână: 

-Azi ai terminat mai devreme... 

Ea a mai înaintat doi pași, până când a realizat ce a spus băiatul. S-a întors ușor spre el, privindu-l, fără să vrea, în ochii albaștri ca cerul senin al primăverii. Nu știa cine e, de unde o cunoaște... 

-Mereu ajung aici după ce tu treci de felinare... mereu în spatele tău... Am crezut că azi am întârziat. Ah, eu sunt Tony - se prezentă tânărul, ridicându-se de pe bancă și îndoind pagina la care a rămas. 

Ea nu știa ce să facă, să se prezinte sau să-și vadă de drum. Nu-l cunoștea, ce-i drept, dar privind acei ochi nu a mai putut decât să se îndrepte spre el. 

-Alexandra... răspunse timidă. 

Tony s-a oferit să o conducă spre casă în acea seară, la fel și în seara următoare, și săptămâna care a urmat, și întreaga lună. S-au împrietenit și, uneori, Tony mai venea la cafenea să o vadă. Într-o seară, felinarul care nu lumina s-a aprins dintr-odată, în momentul în care cei doi se sărutau pentru prima dată. Alexandra a văzut asta ca pe un semn de bun augur. Tony doar a zâmbit și a întrebat-o: 

- Ce reprezintă această iubire naivă? 

Ea i-a zâmbit drăgăstos fără să răspundă, nu era sigură că știe răspunsul. 

Peste doi ani, Tony a cerut-o pe Alexandra în căsătorie sub același felinar, care acum lumina mai puternic ca toate celelalte felinare. S-au căsătorit, iar dragostea lor nu s-a schimbat, doar a adus cu ea ceva responsabilități. Nu aveau de gând să uite clipele liniștite petrecute unul lângă altul. Au vrut să mai meargă pe străduța cu felinare, doar că aceasta, acum, era plină de alte cupluri și nu mai găseau liniștea de care aveau nevoie. 

Anii au trecut, au ajuns în stadiul în care simțeau acele începuturi de dureri ale bătrâneții. Pe când le-a venit pe lume primul copil, au plantat în spatele casei un nuc, care acum era enorm și îi adăpostea de săgețile fierbinți ale soarelui pe timp de vară. Tony a întrebat-o sub nuc: 

-Ce reprezintă iubirea asta matură? 

Alexandra nu a răspuns, din nou. A zâmbit, cum o făcea mai mereu: nici pentru întrebarea de acum 40 de ani nu găsise încă răspuns. 

Următorul an, Tony a murit din cauza unei boli la iniă, Alexandra nu a suportat durerea și, din acea zi, a rămas închisă în sine, plângând în fiecare seară. Mereu a crezut că omul trebuie să trăiască până ce primește răspuns la toate întrebările sale. El murise înainte să asculte răspunsul pentru cele două întrebări pe care i le-a pus de-a lungul căsniciei. 

De atunci au trecut zece ani, ea trece încă pe străduța cu felinare, plină acum de plante ce acoperă băncuțele, niciun felinar nu mai luminează, în afaă de cel sub care cei doi s-au întâlnit. Merge pe străduță și apoi se duce sub nucul din spatele casei. Parcurge drumul ăsta în fiecare seară. 

Bunica ne spune în fiecare seară povestea asta, așteptându-ne sub nucul din spatele casei. La sfârșit, adaugă mereu: „Iubirea naivă înseamnă - Te iubesc pentru că am nevoie de tine, iar iubirea matură înseamnă - Am nevoie de tine pentru că te iubesc!”