Cristina Bogza
(C.N. Ienăchiță Văcărescu)
- Dumnezeule mare, mai avem mult până ajungem ?
Oboseala mă face să exagerez întotdeauna. Totuși, călătoria până acolo durează doar vreo două ore. Probabil simt că trec milenii pe lângă mine tocmai pentru că vreau să ajung cât mai repede în locul unde nu există reguli. Cred că ar fi bine pentru toată lumea să adorm.
De îndată ce pleoapele au renunțat vitejește la lupta de a-mi ține ochii deschiși, îmi vin în cap frânturi de imagini și sunete. Mirosurile o să rămână vii pentru totdeauna, am fost de prea multe ori acolo ca să le pot uita. Parcă încep să aud susurul apei ce curge în spatele casei, căruia i se alătură cântecul miilor de greieri și lăcuste care se ascund printre firele de iarbă crescute excesiv. Tresar puțin când observ o șopârlă mică și speriată care se ascunde printre crăpăturile unui buștean. Părea terifiată de scânteile stinse repede de vânt care au reușit să scape de sub privirea pătrunzătoare a focului de tabără. Fumul se ridică spre cer, împreunându-se cu flăcări curajoase ce tind spre infinitul promis de miliardele de stele. Luna s-a gândit să vină și ea să vadă spectacolul oferit de natură, dar nu vrea să deranjeze, așa că stă ascunsă printre siluetele brazilor pe care tăietorii de lemne au omis să-i distrugă. Presupun că dealul era prea înalt pentru forțele lor slabe. E mai bine așa.
În afară de asta, e liniște deplină. Mă rog, dacă reușești să ignori tirurile încărcate cu scânduri și bușteni care își fac întâmplător apariția după miezul nopții. Acum e cel mai frumos aici. În față am o întindere imensă umbrită de un întuneric pașnic. În spate la fel. Dar, spre surprinderea mea, nu mi-e frică deloc. M-am obișnuit, pentru că doamna care și-a petrecut toată viața aici m-a făcut să văd altfel locul ăsta plin de mister. Cu vocea caldă și ochii blânzi, a reușit să-mi divulge secrete doar de ea și de pădure știute. Secrete pe care le voi lua cu mine în leagănul în care sunt așezată acum.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu