REPORTAJ: Am credință, nu religie

Rațiune versus spiritualitate în rândul adolescenților de azi

Roxana Cotorogea

(clasa a IX-a, C.N. C-tin Cantacuzino)

Apariția continuă a numeroaselor construcții religioase în secolul nostru aduc la suprafață obsesia permanentă a omenirii asupra religiei. Subiectele religioase sunt dezbătute continuu de către comunități mai mult sau mai puțin informate. Oamenii conviețuiesc pe baza unor principii stabilite de către societate sau de către diferite comunități religioase.

Cum conviețuiesc însă oamenii a căror credință nu stă în nimic, cei care prin puterea propriului caracter și-au construit propriile principii?

Pentru a răspunde la această întrebare, cel mai ușor era să urmăresc oamenii și credințele lor; m-am oprit la doi colegi de clasă care, în ultimul an de zile, au reușit să mă fascineze. Alexandra și Teodor sunt, ca și mine, elevi în clasa a IX-a ai Colegiului Național „Constantin Cantacuzino”. Ei se integrează perfect în peisajul de liceu, deosebindu-i un singur lucru: credința. Deși cred în lucruri diferite, există totuși între ei o comunicare eficientă.

Teodor Constantin spune despre el că este ateu, are o viziune proprie asupra viitorului și se declară în totalitate fidel ființei sale. „Eu sunt credincios, dar nu creștin. De ce? Pentru că nu religia mă face credincios, ci caracterul și eu însumi. Un creștin nu e neapărat credincios. Mai mult, intrând în tainele religiei, dăm de motivul Raiului care, în situația mea, nu există. Credința pentru mine este, de fapt, dorința de a ajunge pe o cale de succes”, explică el.

Prezența unui Dumnezeu se spune că este păsuitoare și supremă, atoateiertătoare și atotputernică, astfel că omul uită să se prețuiască. În această situație, Teodor susține că singurul lucru în care crede este codul de legi scris de oameni. „Rațiunea mă face să aleg ființa-mi proprie, astfel dând dovadă de o încredere absolută în ceea ce sunt. Rațiunea definește ateismul; asta nu înseamnă că îmi lipsesc sentimentele, pur și simplu însă aspir la niște lucruri mult mai importante și mult mai necesare”, spune adolescentul.

Iar când vine vorba de iertare și de mântuire supremă, Teodor se declară absent.  „De ce să depind de o iertare spirituală supremă, când singura iertare ce poate induce încredere este cea față de propria persoană?”, se întreabă el. 

Trecând spre o baricadă mai sensibilă, e timpul acum să cunoaștem creștinul practicant, în persoana Alexandrei Bolbose. Este adolescenta caracterizată de o gândire intensă a lucrurilor. Prin simplititatea ei, comportamentul deschis și chipul cald, Alexandra lasă fără efort să iasă la suprafață prezența sa spirituală cât se poate de pozitivă. Biblia este codul său, pe care, desigur, nu mulți îl înțeleg.

„Biblia nu e, pur și simplu, o reprezentație a religiei. E ca în literatură, trebuie să-i cunoști subînțelesul”, spune Alexandra. Ea crede că apartenența la o religie este opțiunea fiecăruia. „Iisus nu ți-a cerut să ai o religie, ți-a cerut să crezi”.

Alexandra pune multă presiune în cuvinte atunci când vorbește despre cum religia este luată astăzi în derâdere și tratată superficial, sau despre cum mulți deviază de la adevăratul scop al acesteia. „Este vorba despre motivație, de ce alege fiecare să creadă. Dacă o viață întreagă mergi crezând că Dumnezeu nu există și se dovedește a fi existent, îți asumi judecata. Contrar, însă, nu ai nimic de pierdut”.

Ateii au încrederea în propria persoană și rațiunea. Creștinii au subiectivitatea religiei, au iubirea față de aproape și față de tot ce-i înconjoară. Pe nici unii însă, credința nu-i duce în emisfera respectului de sine scăzut. 

„Uite un exemplu mai absurd, dar totuși bine gândit. Ești într-un avion și ai un copil în brațe. La un moment dat, măștile de oxigen pică. Cui o să-i dai masca, ție sau copilului? Dumnezeu, pe lângă iubirea și respectul pentru aproapele tău, îți cere să te iubești pe tine și să te pui pe primul loc în situații dificile. Așa că, în situația dată, masca de oxigen va fi a ta”, explică Alexandra. 

Cei doi adolescenți sunt colegi de clasă și aparțin unei comunități ce nu-i judecă pentru credința lor, pentru că, spun ei, nimeni nu se află în măsura de a judeca. „Primești exact ceea ce dai, niciodată să nu te aștepți la mai mult decât ai oferit!”, ne îndeamnă aceștia cu entuziasm.