Interviu: Sebastian Bălășoiu, între meseria de actor și cariera ratată în Arhitectură

Ștefan Khalil

(clasa a XI-a, C.N. C-tin Carabella)

„Mă numesc Sebastian Bălășoiu, vin din Focșani, sunt actor de 10 ani. În acești 10 ani am jucat 34 de roluri. Momentan lucrez la Teatrul Municipal Tony Bulandra din Târgoviște”. Așa se prezintă pe scurt, în termeni contabilicești, cel pe care aveam să-l intervievez în urmă cu o săptămînă pentru Atelierul de Jurnalism și Comunicare. Casa și-o decorează singur și face modelaj în plastilină. Conturează și siluete de oameni. Asta în puținul timp pe care-l mai are liber, între repetițiile la „Furtuna”, „Bacantele” sau ”Năpasta” - piese în care îl putem vedea în această perioadă la teatrul din Târgoviște.

Reporter: Cum ai ajuns la Târgoviște? 

Sebastian Bălășoiu: Am ajuns la Târgoviște pentru că am vrut să fug de acasă și am fost invitat încă din facultate de directorul actual să joc aici. Și am rămas. Am vrut să fiu independent.

Rep: Cum decurge o zi normală din viața unui actor?

S.B.: Păi, în primul rând te trezești, te uiți pe fereastră, te scarpini în cap, vezi în ce oraș trăiești și îți pui întrebarea: „Unde mă duc și de ce”? După aceea, te îndrepți frumușel spre teatru și începi munca. De obicei, în jurul orei 10 dimineața începem treaba. După-amiază, de regulă, avem pauză de masă, dar din păcate actorii nu prea mănâncă; unii preferă cafeaua. După această pauza, revii la muncă, până la miezul nopții. Dacă vrei, poți sta până la 5 dimineața, nu te oprește nimeni.

Rep:De ce ai ales această meserie?
S.B.: Nu am ales, eu am făcut liceul de matematică-fizică, unde eram foarte bun. Din păcate, făceam teatru de amatori în liceu. Mi-am dorit să ajung la Facultatea de Arhitectură după terminarea liceului, dar nu s-a putut. Trebuia sa merg un an în armată, ceea ce n-am vrut, așa că am ales calea de mijloc - să stau un an la teatru. Din păcate, nu am reușit să plec și am rămas actor.

Rep: Care a fost pentru tine punctul culminant al carierei, până acum?

S.B: Sincer, consider că nu am o carieră. Cariera înseamnă să evoluezi, eu nu am putut evolua.

Rep: Când se poate considera un actor mulțumit de reușita sa pe scenă?

S.B: De obicei, actorii nu sunt prea mulțumiți, nu știu exact de ce. Nu cred că veti auzi vreodată un actor spunând: „Vai, ce bun sunt” sau „Ce bine mi-a ieșit!”. Eu pot să mă simt mulțumit atunci când am un dialog real cu colegii de scenă.

Rep: Care a fost piesa care ți-a adus cele mai plăcute emoții? Dar cele mai triste?

S.B.: Nu știu exact. Cred că atunci când reușesc să trimit bucurie mie și celor din jur. Cele mai triste piese aș spune că sunt acelea în care trebuie să joc cu oameni cu deficiențe de atenție. Atunci apar cele mai mari frustrări.

Rep: S-a întâmplat până acum să te simți stânjenit din cauza unui public numeros?

S.B.: Nu, actorii se simt triști atunci când sunt 5 oameni în sală. Sunt cazuri în care pe scenă se află mai mulți oameni decât în public, iar atunci nu te simți chiar în largul tău. Și mai sunt frustrante momentele în care nu există comunicare între spectacol și spectatori. Actorul, practic, nu există fără publicul său.

Rep: Ți s-a întâmplat să-ți uiți replicile pe scenă? 

S.B.: Da, dar în astfel de momente te salvează întotdeauna colegii.

Rep: Ți s-a întâmplat să te îndrăgostești de o colegă la reptiții?

S.B.: Din păcate, sau din fericire, nu. Nici nu aș vrea, din mai multe motive.

Rep: Dacă ai avea șansa să pleci din România, ai face-o?

S.B.: Multă lume mă întreabă asta și eu le dau același răspuns: Da. Pentru că actorul trebuie să vadă realitatea, nu numai locul în care trăiește.

Rep: Au existat momente în care te-ai gândit să renunți la cariera de actor?
S.B.: Da. În fiecare zi există un astfel de moment. Șansele de a face ceva care să mă ridice brusc peste nivelul la care sunt, din păcate, sunt foarte mici.