Adrian Popescu: Libertate în pași de dans

Interviu cu un necunoscut

Georgiana Simion

(clasa a XI-a, C.N. Ion Ghica)

Vineri, seară, plictiseală, străin...

Sunt momente în viața unui om când nu are sau nu vrea să facă nimic. Același sentiment l-am avut și eu seara trecută când, cu toate că știam că am de lucrat la un articol, am preferat să mă urc într-un taxi și să cobor pe Centrul Vechi, care era înecat de o mulțime de oameni.

Plictisită de lumina tare și playlist-urile eterne ale unor cafenele, mă opresc în fața ușii de la Bonton, fără să observ vreo față cunoscută. Zâmbesc și intru spunându-mi: Perfect!

În cafeneaua aia întunecată, sub perdelele roșii și candelabrele cu zorzoane, lumea discuta subiecte existențiale, iar eu eram pierdută în dorința de a întâlni o persoană cu o poveste genială pentru articol. Căutam ceva diferit: un om liber, care trăia după propriile lui reguli, o fată pe care s-o invidiez, un băiat de care m-aș putea îndrăgosti.

Verificasem deja lista de prieteni de pe facebook de câteva ori, dar nu știam cum să deschid subiectul în favoarea mea, cum să-i cer unui necunoscut să-mi vorbească, ba mai mult decât atât, cum să-l invit afară și să-l provoc la un joc despre oameni, povești și povestea omului din el.

Mie mi-e greu să-mi mai dau numărul de telefon unui străin în ai cărui ochi frumoși m-aș putea pierde o întreagă noapte în care am vorbi despre noi, încercând să ne vindem cât mai bine (pentru că am făcut și de-astea); mi-e greu să-mi relatez povestea în preajma unui străin care zâmbește frumos, încercând s-o las mai moale cu glumițele ca să par feminină, normală și educată. El de ce ar face-o?

Mă opresc din vis în momentul în care chelnerul mi-a adus sucul, îmi aprind o țigară și suflu fumul albastru în întuneric, izbindu-l de alt nor de fum, rezultând un fulger de inspirație în mintea mea.

L-am văzut. Era un băiat frumos. Pentru mine, “frumos” este sinonim cu determinat, puternic, un amestec de tenacitate și ambiție, toate adunate într-un om sensibil. Era diferit, deci exact ceea ce aveam nevoie.

Sting țigara, schimb scrumiera cu una goală și mă apropii vulnerabilă și prostuță de el, cerându-i un foc. Îi recunosc că l-am văzut dansând la niște spectacole și așa începe povestea. Cer voie să mă așez lângă el, iar zâmbetul de aprobare arată curajul de a încerca, conștient fiind de succesul său, dar și de eșecul pe care și-l asumă, știind însă că din ambele situații iese învingător.

Îl cheamă Adrian Popescu, are 23 de ani, este din Târgoviște și este dansator.

“Din seria muzică și pentru că dans”

Pasiunea pentru dans și-a descoperit-o în clasa a IV-a, când Atomic-ul încă difuza videoclipuri cu Animal X și, spune el, “m-am îndrăgostit”. A încercat să le imite mișcările, devenise în sinea lui un membru al trupei, dar a rămas la acel nivel până a întâlnit un prieten care știa să danseze și care l-a motivat să se ambiționeze și să devină foarte bun.

Acum predă dansuri la două grădinițe din oraș și ține cursuri de streetdance pentru începători. Vrea să-i convingă pe oameni că dansul înseamnă mișcare, iar mișcarea sănătate, mergând sub deviza “Trăiesc viața în pași de dans”.

Aspiră la lucruri mărețe și își dorește ca propria lui sală de dans să fie cunoscută în toată Europa pentru spectacolul pe care-l creează dintr-un amestec de note muzicale și mișcări bine calculate, fiind apreciat pentru ceea ce face. 

“Sunt foarte bucuros că am acest talent. Nu mă văd și nici nu vreau să fac altceva”, se descrie Adrian.

-Cat costă o oră de libertate?

-Două sucuri, un pachet de țigări și..un străin.

-Ce faci cu ele?

-Lași soarele să apună, aștepți întunericul să inunde orașul, iei geanta de pe cuier și închizi ușa în urma ta. 

E lecția pe care am învățat-o ieri seară de la acest străin.

Aici, departe de cunoștințe nervoase, colegi stresați și teme care-ți dau bătăi de cap, nimeni nu îți cere nimic. Aici, nu avem nevoie de ”social skills”, fiindcă subiectele păreau inepuizabile și erau momente când mă auzeam doar pe mine, realizând că am de-a face cu libertatea, cu omul căruia îi pregătisem interviul. 

Vorbește despre el cu un amestec de spirit și sensibilitate, dar complet condus de rațiune. Își amintește cu drag de copilăria la bloc, presărată cu julituri în genunchi cauzate de lipsa spațiilor verzi, de pungile cu apă aruncate de la etaj, vecinii ursuzi și veșnica problemă a mașinilor ce-i anihilau spațiul de joacă. 

Știam că în 10 minute trebuia să mă întorc acasă și îi mulțumesc din nou străinului care mi-a făcut seara frumoasă și a dat culoare temei mele, mă urc în taxi și privesc în față drumul negru și orange ce duce spre casă.

În curând, soarele răsare…