Raluca Popa, Vlad Lăduncă (cls a XII-a, C.N. Ien. Văcărescu)
Avea o ținută mai mult săracă, o șapcă ponosită pe cap, o pereche de adidași incredibil de rupți în picioare și veșnica plasă cu conținut necunoscut pe care nea Alexandru o cară în fiecare zi după el. Căutasem multe persoane pentru acest "interviu cu un străin" și nu mare ne-a fost mirarea când aproape toți ne-au refuzat. Ne ducem spre el și îl întrebăm dacă este de acord să ne ajute, cu promisiunea că povestea va rămâne strict o "temă". Răspunde afirmativ și, împreună, ne îndreptăm spre cămăruța care îi servește drept cămin și adăpost, care e "acasă".
Primele semne ale sărăciei se văd încă de la intrare... salteaua ditrusă de vreme, gunoaiele prezente pe jos contrastează puternic cu singurele lucruri curate: o poză cu o doamnă blondă și frumoasă, și încă una cu un băiat și o fată ținuți în brațe de un bărbat. Nea Alexandru își începe istorisirea, avertizându-ne că nu este una precisă, multe lucruri fiind în ceață, dar că va face un efort să își amintească.
Povestea sa începe în tinerețe, când, terminând liceul și trăind pe vremea comunismului mare parte din viață, alege să lucreze la Combinatul de Oțeluri Speciale, la secția Laminorul - profiluri mijlocii ușoare. Mărturisește că de mic a avut o pasiune pentru metale. Aici se oprește din povestit și își ridică mâneca, dezvelind o cicatrice groaznică ce se întinde de la umăr până la cot. "Ce e asta?", îl întreb eu curios, în timp ce colega mea își înghițea un strigăt. "Motivul pentru care trăiesc viața de acum. După ce lucrasem ceva timp acolo, a venit o zi care avea să schimbe totul. Cicatricea asta am dobândit-o din cauza neatenției și a unei bare de aluminiu ce mi-a trecut prin os". Ochii i se umplu de lacrimi când povestește și îl rugăm să se oprească, dar încă o dată stoicismul își spune cuvântul.
Culege de undeva un prosop murdar, scapă de lacrimi și continuă. În timp ce partenera mea notează, ne povestește că lucrurile s-au înrăutățit din ce în ce mai mult odată cu accidentul. Fără slujbă, și-a pierdut mai întâi soția, apoi copiii și pe urmă casa. Acest bătrân ne surprinde din ce în ce mai tare... îl întreb totuși cum a reușit să reziste până acum. Zâmbește trist și îmi răspunde: "Cu ajutorul oamenilor milostivi și al lui Dumnezeu. Am trăit mult timp pe stradă, am răbdat de foame zile întregi, de multe ori mi-am dorit să mă întind pe jos și să mor, dar viața mi-a arătat de fiecare dată ca merită trăită. Am ajuns unde sunt acum 10 ani și de atunci nu am mai plecat. Ceea ce vezi aici este tot ce am".
În timp ce ne istorisește, o pisică miaună undeva și se strecoară în cămăruța sărind în poala bărbatului. "Aaa... el e camaradul și singurul meu sprijin rămas, Felix", zâmbește nea Alexandru mânâind pisoiul care începe să toarcă. "Soția, copiii se mai interesează de tine?", întreabă Raluca, mișcată de această dovadă de iubire oferită unei necuvântătoare. "Din păcate nu... Pe soție am văzut-o acum câțiva ani, am trecut pe lângă ea și amintirile m-au năpădit, dar nu am avut curaj să mă înfățișez în calea ei, nu vreau să știe cum am ajuns". "Și copiii?", continui eu. "Copiii sunt bine, am auzit că băiatul a plecat la studii în străinătate, iar fata este doctor. Chiar dacă ei nu mă mai cunosc, eu o să veghez mereu asupra lor și o să fiu un tată mândru până la capăt".
Nu știu ce să îl mai întreb, așa că Raluca îl roagă să descrie puțin dintr-o zi obișnuită. "Dorm de multe ori în curent, de aceea am probleme cu spatele indiferent de anotimp. Televizor nu am, doar cu un radio pe care l-am primit într-o zi de la un om binevoitor îmi mai omor zilele". "Și ce mănânci?", întrebăm noi revoltați de situația lui. "Ce apuc... dar am învățat să rezist mai multe zile fără mâncare, deoarece mâncarea costă bani. Din fericire, de două ori pe săptămână merg la o cantină a săracilor unde primesc 3 mese calde. Știi?... e greu să trăiești așa, dar sunt totuși mai fericit decât vor fi alții vreodată". "Cum așa?, întreb eu.
"Nu ai nevoie de bani ca să fii fericit, ai nevoie doar de iubire necondiționată sau de un simplu zâmbet. Am văzut de-a lungul timpului o mulțime de oameni răi. Oameni care m-au batjocorit doar pentru că aveam hainele zdrențuite, dar eu nu le-am răspuns, i-am lăsat în pace demonstrându-le că sunt mai puternic decât ei, nu contează câți bani ai, dacă sufletul tău este rău vei fi foarte sărac". Sunt trist și îi spun lui nea Alexandru că trebuie să încheiem interviul. Zâmbește amar și ne spune: "Nu-i nimic, continuăm discuția în drum spre cantină, am auzit că azi au spaghete".
Desen realizat de Diana Niculescu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu