Interviu cu un necunoscut: Constantin Maican, chip senin cu sufletul pustiu

Ramona Dumitru, Diana Niculescu

(Jurnalism, anul I)

Viața-i dificilă, spun unii, însă o simplă privire în jur i-ar ajuta să-și dea seama că temerile lor, sau pur și simplu tot stresul cenușiu adunat în ghemotoace de gânduri târzii, nu sunt decât simple adieri ale unui vânt bătrân ca Planeta Pământ, că adevăratele drame sunt ascunse sub chipurile cele mai senine. Așa-i și cu Constantin Maican, tâmplarul simplu și veșnic dornic de discuții, omul a cărui poveste poate fi ușor transpusă într-un roman. Îl vezi mereu zâmbind atunci când merge pe străduța din apropierea casei sale. Își salută toți vecinii și poartă scurte conversații simple, banale… îi face plăcere să le vorbească, să le complimenteze grădinița cu flori din fața casei sau iarba tunsă perfect, dar timpul nu are răbdare, iar el merge mai departe purtând același surâs liniștitor. Își împinge în continuare bicicleta care a rămas tot stricată, însă asta nu îl supără, pentru că îl ajută să aducă mâncare pentru animalele sale.

Ajunge acasa, acolo unde il asteapta o curte linistita si vesela. Chiar el a decorat-o in cele mai vii culori folosind diverse obiecte pe care ceilalti le-ar fi considerat gunoi. Isi saluta animalele care ii tin companie… nu sunt multe, insa le ingrijeste cu foarte multa atentie si le acorda o mare parte din timpul sau. Doar stii cum e, mai bine niste suflete care te inteleg in felul lor decat nimic .Faci un mic tur al casei – este mica si ingrijita, neatinsa de modernizare, fara gaze naturale, electricitate, cablu Tv sau internet care iti fac viata mai usoara. Insa cine a zis ca toate acestea i-ar fi indulcit existenta?! Poate ca sufletul sau s-a luptat permanent cu dorinta de a avea ce au cei din jurul sau, si nu, nu-i vorba de chestiunile materile, ci de cele care i-ar fi putut tine inima intr-un ceaun al iubirii, intr-un loc ferecat unde nu pot ajunge nici lacrimile, nici rautatile celorlalti.

Dacă ajungi însă să îl cunoști mai bine, îl privești în ochii mari și verzi și îți dai seama că sunt pierduți în singurătate și durere. Viața nu a fost prea blândă cu el. Își aduce aminte cum, în copilărie, și-a pierdut mama; atunci avea numai 10 ani. Forțat de împrejurări, a înțeles că tatăl a fost nevoit să se recăsătorească. A crescut alături de tată, mamă vitregă și cele trei surori. Cumva a reușit să meargă mai departe - "Adevăratele greutăți pot fi învinse", spune Constantin, mascând amărăciunea cu un zâmbet.

A găsit o meserie pe care o practică cu plăcere - tâmplăria. A reușit să se angajeze în acest domeniu, la o firmă care părea să îi asigure un viitor bun, însă viața avea un plan de rezervă și nu tocmai unul care să-i aducă fericirea. S-a gândit să își urmeze pasiunea de mic copil: mașinile. Voia să obțină permisul de conducere, asta l-ar fi făcut atât de fericit și i-ar fi ușurat viața, ar fi fost mai rapid și comod să ajungă la serviciu la timp. Însă nu a reușit să treacă examenul, iar asta a făcut ca în sufletul său să se rupă ceva. Parcă nu reușea să meargă mai departe, să treacă peste, așa cum o făcea mereu. Nu înțelegea de ce tatăl său a vândut mașina. Nu mai era înțelegător ca înainte, ridica tonul atunci când vorbea cu oricine din familia sa, discuțiile în contradictoriu păreau ceva obișnuit. Familia era surprinsă într-o continuă stare de tensiune.

Un alt obstacol avea să-i paveze drumul în viață: pierderea tatălui. Depresia făcuse ca acel Constantin care întotdeauna reușea să meargă mai departe să pară pierdut. De data aceasta a avut nevoie de ajutor, de aceea a petrecut o perioadă internat într-un spital ce trata bolile psihice. Toate aceste încercări la care l-a supus viața au făcut ca balanța să se încline în jos. Destinul părea să-i fie potrivnic, pierdea tot ce avea… boala l-a făcut să se comporte necorespunzător la serviciu, fapt care a dus la concedierea sa, iar ceilalți membri ai familiei și-au urmat cursul vieții, îndepărtându-se din ce în ce mai mult de el. În plus, mama sa vitregă a ales să locuiască la una dintre surorile lui. A rămas singur, cu gândurile sale... 

Acum are 53 ani. Parcă este mai liniștit, își îngrijește gospodăria și asta îi umple golul din suflet. Greutățile pe care le-a întâmpinat de-a lungul vieții au rămas doar o amintire… amintire ce stă în mașina veche și ruginită pe care a cumpărat-o după moartea tatălui, un maldăr de fiere impregnat de dureri surde ce zace în colțul îndepărtat din curtea casei ca o unică mângaiere ce-i spune că, în cele din urmă, totul va fi mai bine…