În dimineața aia eram singur prin parc... Cu cafeaua într-o mână și cu niște covrigi în cealaltă, mă plimbam liniștit pe aleile înverzite gândindu-mă cât de normală va fi ziua asta. L-am văzut stând singur pe o bancă și citind. Nu mi-a atras atenția că era 8.00 și că ar fi trebuit să fie la un liceu, undeva, ci faptul că era singurul suflet de acolo în afară de mine. Cu încredere și curiozitate m-am așezat lângă el pe bancă. Și-a ridicat privirea din carte (Papillon) și m-a întâmpinat cu un surâs aproape prietenesc și cu o sclipire jucăușă în ochii căprui și triști. L-am întrebat despre ce este cartea pe care o citește; mi-a răspuns că este povestea unui pușcăriaș condamnat pe nedrept care încearcă să își refacă viața. Apoi mi-a mărturisit cât de mult se regăsește în personajul din carte. Ambii au trecut prin situații grele, ambii se luptă să își găsească un scop în viață.
În timp ce îmi spunea toate astea, am observat o lacrimă în ochii lui... Se emoționase... Și-a dat seama imediat de asta și a ascuns repede privirea, să nu îi văd suferința. "Stai liniștit", i-am spus, "e ok... nu trebuie să îți fie rușine să îți exprimi sentimentele". Mi-a zâmbit trist, răspunzându-mi că nu a fost nimic. Să îl scuz. Vocea îi trăda tristețea din ochii... știți cum se spune, "ochii căprui nu mint niciodată".
Mi s-a descris drept o persoană plină, foarte complicată în ciuda aparențelor. Fiind de mic ținta batjocurii pentru că avea părul creț, și-a construit în minte o lume departe de civilizație unde evada ori de câte ori avea ocazia sau de fiecare dată când era atacat. Astfel a reușit să facă față fără să înnebunească tuturor problemelor și ironiilor de care a avut parte.
Când l-am întrebat despre personalitatea lui, a început să râdă. "De ce râzi?", l-am întrebat curios. "Păi nu pot să îți dau un răspuns, pentru că sunt mai complex decât o fată... dar o să încerc: sunt o fire închisă dar totuși sociabilă, extrovertită dar totuși timidă, bună la suflet și rea la sânge, un adevărat puzzle".
Intrigat fiind de acest băiat, i-am adresat o întrebare simplă care să mă ajute să îl cunosc mai bine: "De ce îți este cel mai frică?" Răspunsul lui m-a uimit foarte mult. Mă așteptam să îmi zică "de înălțimi" sau "de păienjeni". "De singurătate", mi-a răspuns el, întristându-se. "Îmi e teamă că, indiferent de câți prieteni îmi voi face, voi sfârși tot singur, îmi e teamă că atunci când îmi va veni timpul, moartea mă va găsi singur și nu voi avea pe cine să privesc în ochi ultima dată". Răspunsul lui m-a mișcat profund, făcându-mă să mă întreb cum poate simți cineva atâta tristețe fără să explodeze.
Nu mai știam ce să îl întreb, așa că am profitat de faptul că terminase capitolul și i-am cerut să facem altceva. Am sugerat să continuăm discuția, însă el nu a fost de acord, spunând că nu se simte bine, se simte constrâns pe bancă. Ne-am întins pe iarbă, sub cerul senin, gândindu-ne la viață. "Știi ce mult mă calmează asta?", zise el. "De ce te calmează asta?", am întrebat eu, "pentru că mai departe de pământ se află universul, infinit, complex, necunoscut, ca și mintea umană. Ne face să ne simțim mici și totuși unici".
Până să îmi dau seama, îmi sună telefonul de serviciu. Întârziasem 4 ore, iar șeful era nervos...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu