Maria Petreanu (cls a XI-a, C.N. Ienăchiță Văcărescu)
Nu este ușor să fii timid. Mulți oameni pot spune că este doar o fază care va trece pe măsură ce te vei maturiza. Pentru Lorelli în schimb, era un adevărat coșmar care părea că nu se mai termină. Deși trăia într-un oraș mare, mereu aglomerat, plin de magazine și de cafenele interesante și pline cu oameni care parcă o chemau, invitând-o înăuntru și asigurând-o că acolo își va face prieteni mai repede ca niciodată, pentru ea existau doar două locuri care meritau vizitate. În acest fel, era mai ușor pentru ea să nu simtă anxietatea care o curpindea de fiecare dată când se afla în preajma mulțimilor de oameni.
Primul loc era o cafenea micuță, nu foarte aglomerată, unde se retrăgea adesea după școală, pentru a bea o cană de ceai și pentru a privi tablourile superbe atârnate pe pereții de cărămidă roșiatică. Iubea acest loc tocmai din acest motiv. Arta. O pasiune pe care o cultiva de când era mică, dar pe care nu ar fi avut niciodată curajul să o împărtășească cu restul lumii. Îi era frică de ceea ce vor spune ceilalți și nu era pregătită să lase singurul lucru care o făcea să se simtă completă să fie criticat de alții. Iubea însă să privească în secret. De fapt, ăsta era lucrul pe care îl făcea cel mai des probabil. Privea, observa, analiza. Comportamentele oamenilor, ale colegilor agitați și vorbăreți, ale profesorilor hotărâți sau ale pietonilor grăbiți și amețiți. Nu se vedea niciodată făcând parte din acțiune, dar îi plăcea să o observe, ca un spectator ascuns de care nu știe nimeni, de pe ultimul loc într-o sală de spectacol plină.
Această cafenea retrasă îi amintea mult de camera ei din mansardă, plină cu tablouri, schițe și șevalete. Astăzi ieși din cafenea, îndreptându-se spre stația de autobuz și gândindu-se la pictura neterminată de pe biroul de acasă. În autobuz observa grupuri de tineri gălăgioși și zâmbitori. Toți păreau atât de absorbiți de activitățile lor obișnuite și toți se bucurau de compania prietenilor. Și-ar fi dorit să fie și ea așa. Dar era mult prea timidă și introvertită ca să vorbească cu cineva la școală. Știa că unii colegi râd pe seama faptului că este atât de tăcută și retrasă, însă nu prea putea să facă nimic pentru a schimba asta. Doar gândul că ar trebui să întrețină o conversație cu cineva de vârsta ei îi provoca acel gol ciudat în stomac.
Mai avea o singură stație de așteptat, iar autobuzul era aproape gol. Nu multă lume locuia atât de departe de centru. Când coborî, singură pe strada însorită din suburbia orașului, luă o gură mare de aer și expiră cu putere. Până și călătoria cu autobuzul aglomerat o făcea să se simtă inconfortabil. Știa deja că nu era doar timidă și că toată această anxietate reprezenta o problemă medicală, pentru că acest lucru îi fusese confirmat și de medici. Nu putea face însă nimic să scape de ea, ci doar să o calmeze prin respirații profunde, exerciții mentale, câteva vizite pe lună la un psiholog și multă răbdare. Nu era ceva grav, însă era destul să o împiedice să facă multe din lucrurile pe care ar fi vrut să le facă.
Când ajunse în camera ei, se schimbă repede, își luă schițele de pe birou și câteva acuarele și coborî în curtea din spate. Acolo se afla cel de-al doilea loc preferat al ei. Copacul mare și bătrân ce îi servea drept atelier de pictură. Era un sicomor gros, cu crengi unduioase și lăsate spre pământ. Se cățără cu ușurință pe o creangă groasă și se sprijini de o alta. Era un loc perfect de relaxare și meditație. Privea soarele ce se pregătea să apună liniștit și cerul în mii de culori calde, ca niște valuri roșiatice și rozalii, cu nori răzleți răspândiți pe deasupra acoperișurilor. Momentul perfect al zilei pentru pictura ei, ce reprezenta exact acest tablou înflăcărat al apusului văzut din curtea ei din spate. Începu să picteze și uită de tot ce o deranja, lăsându-se purtată de imaginație dincolo de munții ce se vedeau în depărtare. Stătu acolo până când cerul se umplu de stele. Luna mare și tăcută o privea parcă. Dintr-o dată, o lumină străbătu cerul în viteză. Lorelli zâmbi. Era o stea căzătoare. Își dori să vadă lumea, să călătorească, să cunoască oameni noi și să ajungă o pictoriță faimoasă.
A doua zi, la aceeași oră a după-amiezii ca de obicei, se afla în cafeneaua ei preferată, făcându-și temele la barul înalt. Ușa se deschise și o briză puternică de vânt se strecura înăuntru, făcându-i toate foile din portofoliul așezat pe tejghea să zboare în jurul ei. Se grăbi să le prindă și le aranjă rapid înapoi în mapă. Nu apucă însă să răsufle ușurată când observă că una din foi aterizase de cealaltă parte a tejghelei, exact lângă barmanul neatent, un băiat cu câțiva ani mai mare decât ea care prepara cu dexteritate o băutură. Inima începu să îi bată tare lui Lorelli. Ar fi vrut să îi ceară desenul înapoi însă nu avea curaj. Era doar un desen, putea face altul la fel, ce dacă îl lăsa acolo? Nu, trebuia să i-l ceară, era al ei și îi căzuse. Ce mare chestie? Dar cuvintele pur și simplu nu voiau să iasă din gura ei. Se hotărî să îl lase acolo. Își strânse lucrurile și ieși în grabă din bar, înainte ca băiatul să găsească pictura și să o asocieze cu ea. În acea noapte, Lorelli avu un vis ciudat despre o expoziție de pictură imensă, cu critici de artă și toți membrii familiei ei strânși acolo, iar ea, îmbrăcată într-o rochie albastră, mulțumindu-le tuturor că sunt alături de ea.
În următoarea zi, după școală, se îndreptă din nou către cafenea, hotărâtă să nu se mai așeze la bar de data asta. În încăpere muzica se auzea în surdină, amestecată cu murmurele clienților așezați la mese. Aceeași atmosferă pașnică. Se așeză și ea lângă o fereastră și începu să răsfoiască meniul. Privirea îi căzu pe tablourile frumoase de lângă intrare. O pădure misterioasă prin care șerpuia o cărare îngustă. Lângă acel tablou, o pictură a unei pisici negre pe un pervaz. În dreapta, o pictură mai mică a unui apus de soare foarte familiar. Inima îi stătu în loc. Era pictura ei. Dintr-o dată, mâinile și picioarele i se răciră și pulsul ei parcă o luă razna. Nu îi venea să creadă. În acel moment, lângă ea veni cineva și o întrebă ce dorește să comande. Ridică privirea și îl văzu pe barmanul din ziua precedentă stând lângă ea.
Nu putea să vorbească. Se uită la el, apoi la tabloul de pe perete și murmură cu tot curajul pe care îl putu aduna în acel moment:
-De unde e pictura aceea?
Băiatul îi urmări privirea și văzu despre ce vorbește, apoi zâmbi și spuse:
-Aceea este o pictură nou expusă, a unui artist anonim care, din păcate, nu se va bucura niciodată de faima pe care o merită.
Lorelli se uită la el cu ochii mari. El continuă:
-Am găsit-o pe jos, în bar, ieri. Nu știu cine a aruncat-o și de ce ar arunca o asemenea pictură, dar știu că anumiți clienți foarte speciali s-au interesat de ea în dimineața asta. Un critic de artă local, șopti el ultima parte ca și cum ar fi fost un secret de care era foarte mândru. A spus că nu a mai văzut demult un stil atât de nonconformist și atât de multă precizie în același timp.
Lorelli simți că tensiunea ei a trecut de mult de pragul normal și că în orice moment poate face un atac de cord. Se trezi vorbind fără să își dea seama:
-Este pictura mea. Mi-a căzut ieri de pe tejghea dar nu am vrut să te deranjez și...
Băiatul făcu ochii mari.
-Dacă vorbești serios, înseamnă că tocmai trăiești cea mai norocasă zi din viața ta.
Scormoni în buzunar și scoase o carte de vizită pe care i-o dădu fetei. Era numele unui critic de artă pe care fata îl cunoștea și admira. Înțelese că el fusese cel care o căutase și inspiră puternic, încercând să se calmeze. Literele erau inscripționate pe un fundal pastelat. Întoarse cartea de vizită pe cealaltă parte și văzu că toate acele culori reprezentau un fundal pentru o schiță abstractă a unei siluete îmbrăcate într-o rochie albastră, foarte familiară. Lorelli o recunoscu, era rochia din visul ei. Băiatul îi zâmbi și spuse încrezător:
-Ar trebui să împărtășești picturile astea cu lumea.
Lorelli îi zâmbi înapoi, însă mintea ei nu mai era prezentă în acea cameră micuță cu aspect industrial, ci într-o sală mare de expoziție, înconjurată de picturi și persoane cunoscute. Poate că visul ei era mai aproape de realitate decât crezuse.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu