Povești de suflet: Când scrumul ajunge pân’ la suflet şi colţul străzii te aşteaptă

Diana Niculescu 

(anul I, Jurnalism)

Priveşte tăcut cerul şi suspină adânc. Are nevoie să ştie că cineva, undeva, este dispus să-l asculte şi-l înţelege. Are nevoie să ştie că există şi altfel de oameni, oameni care dacă ar minţi doar o dată şi-ar simţi sufletul străin, uscat, aşa cum focul pârjoleşte în fiecare vară bucăţi bune din câmpii. Totuşi, crede că, dintre toţi, ea e singura care-l înţelege, fiindcă dintre toţi, ea e singura care trăieşte cu adevărat şi îşi dă seama ce înseamnă asta.

Ciudat… prima şi unica dată când a văzut-o i-a fost de ajuns. Nu-şi aminteşte cum era îmbrăcată sau cât de subţiri îi erau degetele, nici atât faptul că purta o coroniţă de flori pe cap. Însă, în fiecare seară, o vede-n vis. Ştie că o va reîntâlni cândva, pentru că eternitatea a început în acea zi de iulie când tânăra a reuşit să-i atingă creanga mistică a inimii doar printr-o privire, privire care i-a permis accesul la eternitate.

Acum simte că se sufocă fără bogăţia zâmbetului ei, iar veșnica sa rană supură mereu în lipsa iubirii. Cândva adora monotonia, ura să fie remarcat, iar muzica de tristeţe şi suferinţă era singura care-i putea suda lacrimile într-un decor lipsit de emoţii istorice. Toate felurile de ape participau la bocetul lui imaginar şi-l făceau să se simtă asemenea unui artist. Se mângâia cu nefericirea exprimată, lucru ce îl scutea de suferinţă şi îl ferea de nefericirea trăită. Adora să bea din toate paharele şi să mimeze uitarea de sine. Căpătase viciile celor din jur aşa cum capeţi o boală prin contagiune din dragoste, iar iluziile sale erau de ajuns ca să-l scoată din fire.

Dar ştia că nu iubeşti nimic dacă nu iubeşti totul, că dragostea sa pentru o amintire nu-i decât o vizuină, un refugiu faţă de vâlvătaia din jurul său. Aşa că porni în căutarea ei. Ce- drept, nu într-o adevărată expediţie în largul feroce plin de oameni, căci oamenii-l înfricoşau, îl dezgustau şi-i era teamă ca nu cumva toate furtunile pe care le strânsese în suflet să izbucnească sub forma unor adevărate vijelii. Era supărat pe tovarăşa sa imaginară că nu-i inspiră destulă pasiune, că nu mai apărea odată în mijlocul acelei mulţimi de prăpădiţi. Pândea cu atâta plăcere din fiecare colţ al străzii şi nu-i păsa de lumea ce-l percepea drept un tânăr care şi-a ratat întreagă existenţa de dragul unei iubiri iluzorii, un suflet infirm ce pleacă în fiecare seară înspre casă având aerul unui câine bătut. Dar cine sunt ei să-l judece? Ştiu ei ce-i iubirea? Nu ştiu… Pentru el, o bătălie fără răgaz, o formă de existenţă care-i ţine inima neliniştită.

Îl încearcă celălalt versant al iubirii, ura. De ce n-are o viaţă senină, de ce entuziasmul său se congelează în oboseală?! Ea chiar nu mai are de gând să apară, de ce iubirea lor moare de saţietate înainte chiar de a fi cunoscut foamea?

Ştiţi cum e, orice formă de iubire, oricât de armonioasă ar fi ea, adăposteşte o dramă. Aşa-i şi cu a lui, tinde să capete o nuanţă lividă la căderea fiecărei nopţi premature. Îi modelează gândurile şi devine umbra sa grotească, o caricatură vie a sufletului, îl distruge.

Se uită la ceaşca de cafea şi-i vin în minte versurile sale preferate, cele pe care le fredona de fiecare dată când voia să-şi hrănească romanţa, If you like your coffee hot/ Let me be your coffee pot… Dar uite că niciodată nu-i prea târziu. “Se pare că am putea trece unul pe lângă celălalt de fiecare dată fără că măcar să ne recunoaştem” sunt cuvintele care l-au trezit din reveria sa. Unica sa iubire, dulceaţa sa din borcan l-a găsit în sfârşit.

Acum fericirea lor are o poveste obişnuită, iar amintirile sunt şterse de însăşi perfecţiunea lor. Condamnat s-o iubească pe vecie, se târăşte asemenea unui şarpe pe covor, este pierdut în hipnoza ei, în eternitate. Nu mai cunoaşte nenorocirea, a uitat până şi versurile sale preferate, acum ştie doar să trăiască, şi nu oricum, ci alături de ea. Mai mult, îi place să spună că se au ostatic unul pe altul în acest joc al iubirii, că singurul lor drog e noutatea.

Mi-a spus că-i e teamă ca nu cumva vreodată să uite sau să devină superficial, pentru că a trai orice la cote maxime înseamnă totul petru el, indiferent dacă e tristeţe care-l seacă de orice dorinţă, sau iubire, aşa cum a fost iubirea lui care l-a salvat. Mi-a spus să-mi pun dorinţe, el asta a făcut…