Raluca Popa (cls a XII-a, C.N. Ien. Văcărescu)
Plecarea era la
9:00 a.m. Cu bagajul făcut, de fapt o minigentuţă de voiaj, mă urc în autocarul pe
care îl aşteptam cu atâta nerăbdare. Şoferul anunţă plecarea şi privesc cu
nostalgie cum îmi las în urmă oraşul natal. Drumul spre omul drag a fost plin
de emoţii, şi nu pentru că era prima dată când călătoream singură pe o rută atât
de lungă, ci pentru că la capătul călătoriei ştiam cine urma să mă aştepte.
Primii 200 de km
au trecut uşor. Admiram fiecare orăşel sau sat prin care treceam. Mă minunam cât
de departe te poate duce dragostea. La intrare în Piteşti, o mare de lalele
aşezată fix pe spaţiul verde dintr-un sens giratorui. Superbe. Dar parcă nu se
comparau cu lanurile de flori gablene ce parcă încălzeau pajiştile verzi. Am
aflat mai târziu că erau lanuri de rapiţă.
Drumul de la Strehaia până la
Slatina mi l-am petrecut făcându-mi mii de „filme”: cum va fi, cum o să ajung, cum, cum, cum?? Penultima oprire, la Slatina, a durat 30 de minute şi a fost
groaznică. Mi s-au părut ani, nu câteva
minute. Am răsuflat uşurată când am văzut
autotcaul că se pune din nou în mişcare.
Ultimii kilometri, până
la Craiova, la fel de infernali. Dar parcă a meritat, când l-am văzut
acolo, aştptându-mă cu un buchet superb de trandafiri. Cât de frumos se
transformă 287 de km în 287 km de iubire!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu