Povestea unui necunoscut: Evadare din realitate (partea I)

Vlad Lăduncă (cls a XII-a, C.N. Ien. Văcărescu)

Trecusem de multe ori prin acest oraș, câteodată cu treabă, alteori pur și simplu în drum spre mare. E ciudat... de obicei nu prea sunt atent la clădirile din jur, dar aici ceva cu totul nou mi-a atras atenția. Stăteam la o masă, cu cafeaua aburind în ceașcă și, dintr-o dată, surprind niște puțti vorbind la o masă alăturată: „Frate, iar m-am certat cu tata. Mergem la cetate? Trebuie să ma liniștesc...” ; „Wow , chiar atât de grav?...” Am rămas puțin pe gânduri, întrebându-mă ce poate fi locul acesta de care vorbesc ei... Îmi aduc aminte de certurile cu ai mei și decid să văd unde se duc. Plătesc cafeaua, îi zâmbesc chelneriței, o fată drăguță foc, și plec.

După o jumătate de oră de colindat prin praf, enervat de zgomotul mașinilor, după ce am învățat câteva înjurături extrem de interesante, ajungem la „cetate”; niște ziduri la marginea orașului, înconjurate de buruieni, departe de civilizație.
La început nu s-a întâmplat nimic interesant, dar imediat liniștea, calmul și aerul curat m-au înconjurat ca un scut de protecție, alungându-mi toate gândurile negative și făcându-mă să uit de ce am venit. Mă așez pe iarbă, lângă un zid, departe de cei doi băieți, și fac ceva ce nu mai făcusem niciodată: scot o agendă din geantă și încep să scriu. Și scriu, și scriu, și cuvintele curg ca un șuvoi de apă, ideile mi se aglomerează în minte zbătându-se să iasă, o amețeală sau o euforie dulce îmi cuprind corpul și îmi curentează simțurile. Nu am mai simțit asta până acum. 

Închid ochii și las universul infinit numit minte să îmi ghideze mâinile așa cum pictorul îndrumă pensula sau sculptorul dalta.

Mă trezește din transă soneria telefonului... oare câte ore am stat aici? Nu cumva trebuia să fiu în alt loc? Ce s-a întâmplat azi? M-am simțit pentru prima dată în viață liber, fără lanțurile care mă leagă zilnic de câte ceva... a fost ciudat... nu am ținut cont de program, nu am ținut seama de praf, insecte... de nimic. Râsul băieților se aude din ce în ce mai aproape. Dacă mă descoperă? O să creadă că sunt vreun ciudat care i-a urmărit...

Cei doi dau cu ochiii de mine dar, surprinzător, în loc să fie speriați sau altceva, mă întâmpină zâmbind. „Și dumneavoastră ați descoperit locul acesta, suntem mulți: după zidul acela vine Cristi, desenatorul nostru, de cealaltă parte stă Ioana, care mereu scrie poezii și povești”. Mă uit singur, să fiu sigur că cei doi nu își bat joc de mine. Așa este. Zăresc un păr brunet și o freză blondă exact unde îmi arătaseră cei doi. Totuși trebuie să plec. Le mulțumesc băieților că mi-au arătat acest loc frumos chiar dacă nu au știut de mine. O să mă întorc cu prima ocazie... (VA URMA)