Vlad Lăduncă (cls a XII-a, C.N. Ien. Văcărescu)
Azi mi-am dat demisia de la acest serviciu care mă omora încet. În sfârșit, mă simt liber, cătușele rutinei au dispărut,
dar mă simt și ciudat în același timp. Ar trebui să îmi pară rău că îmi las
colegii în urmă, dar, sincer, nu mă mai interesează. Am fost prea mult timp „băiatul
bun” de la birou... prea mulți au profitat de bunătatea mea, de faptul că îmi
este greu să refuz când cineva îmi cere ceva... dar ăsta sunt și nu mă schimb... o să le pară rău.
Există și o parte bună în toată chestia asta: momentul în care am pus punct. Eram la birou, lucrând la un raport important
pentru nu știu ce compania. Îmi ceruse șeful să fie gata cât mai repede, așa că am pus un zâmbet tâmp pe față (deși aș fi vrut să îi șterg expresia aia de
idiot atotputernic cu un pumn bine plasat, dar, din fericire, avea să se întâmple și asta), și m-am conformat... nimeni nu se poate pune cu șeful decât
dacă are niște circuite arse în cap.
Lucram de zor la tabele, cifre și
statistici, când se înființează lângă mine George. „Ce o mai fi vrând și creatura
asta?”, mă întreb, deși știam răspunsul... În lucrul meu intens, i-am auzit pe cei
trei purceluși: George, Alex și Marius cum șușoteau la un birou să îmi
paseze mie lucrul lor, pentru că ei voiau să iasă la bere (fără mine), bazându-se
pe serviabilitatea mea. În fine...
vine ăsta la mine cu o atitudine de parcă eram cei mai buni prieteni din lume, deși știa foarte bine cât îmi era de antipatic. „Vrei să mă ajuți și pe mine
cu ceva?”, întreabă el. „Cu ce?”, îl întreb la rândul meu. „Poți termina tu raportul X în
locul meu? Nu mă simt foarte bine și a zis șeful că trebuie predat azi”. „Nu mai bine îi zic eu șefului că vrei să te
eschivezi de la treabă, leneș ordinar ce ești?” „Cum îndrăznești?”, țipă el
repezindu-se cu pumnul spre dinții mei.
Reușesc să mă feresc și apuc prima
chestie care îmi pică în mână: o sticlă plină cu apă. Îi mulțumesc oricui a
așezat obiectul ăla atât de strategic. Sticla zboară prin aer și face contact
cu capul tipului, provocându-i o cascadă de sânge pe gură, moment în care șeful, probabil alertat de zgomot sau deranjat din vizionarea de filme pentru adulți
(lucru știut de toată lumea dar menționat de nimeni din motive evidente), intră cu tot cu ușă în încăpere.
Evaluează situația dintr-o privire: eu cu sticla în
mână, George plin de sânge, pe jos. Se apropie de el și îl ajută să se ridice.
Rămân țintuit de covor, incapabil să reacționez la scenă, cu sticla atârnându-mi
greu în mână. „Cineva să sune la ambulanță. Are nasul spart și lipsă vreo câțiva
dinți”, (mulțumesc, sticlă”), după care se întoarce spre mine cu o expresie de taur
rănit. Îmi înăbuș dorința de a izbucni în râs. „Ești concediat!”, zbiară la
mine cu stropii de salivă ajungând pe cămașa mea abia cumpărată. „Sunt
concediat?!”, întreb eu, izbucnind într-un râs nebun. „Nu sunt concediat, îmi dau
demisia! Sunteți niște oameni jalnici, care au profitat de bunătatea mea prea
mult timp. 5 ani a trebuit să vă suport fițele și ție și idioților ăstora. Atâtea rapoarte a trebuit să completez și să termin, pentru ca ei să poată avea parte de timp liber pe care
nu îl merită. Dar totul se termină azi! M-am săturat! O să plec și nu o să mai
auziți niciodată de mine!”
Mi-am terminat pledoaria cu o satisfacție imensă.
Pe de o parte, că am putut spune în final ce simt și, pe de alta, pentru fața de
copil care și-a pierdut jucăria preferată, a șefului meu. Bonus, evident, privirile înfricoșate și în continuare antipatice ale „colegilor” mei care
probabil și-au dat seama că trebuie să muncească de azi înainte. Pornesc
ușor spre holul principal și ajung la lift. Apăs pe același buton pe care am
apăsat atâta timp, parcă ușurat de toate grijile. Liftul huruie, se zdruncină, dar
ajunge la parter. Îl salut pe gardian pentru ultima dată și ies în stradă. Nu
credeam că o să mă bucur vreodată de aerul poluat al mediului urban. Fac cu
mâna primului taxi și urc în el, dornic de o nouă aventură... (VA URMA)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu