Povestea unui necunoscut: Evadare din realitate (partea a II-a)

Vlad Lăduncă (cls a XII-a, C.N. Ien. Văcărescu)

Se mai terminase încă o zi... Începea să-mi displacă din ce în ce mai mult acest serviciu. Cu toate deplasările pe teren, cu tot stresul... Răbdarea mea se apropia sfârșit. Dar exista și o parte bună: am descoperit locuri ca „cetatea”. 

Off, ce aș vrea să mă pot întoarce acolo... Îmi strâng lucrurile cu o expresie posomorâtă și obosită pe chip. Colegii s-au obișnuit cu atitudinea mea, și eu și ei trecem prin aceeași corvoadă, deci mă înțeleg și nu mă judecă, deși mi-aș dori ca ceva totuși să se schimbe. Plec aproape adormit, ajung în fața liftului și apăs butonul cu putere... mecanicul încă nu l-a reparat... sper să nu rămân iar blocat... Ajunge după multe sforțări și observ că nu e gol. 

Colega noastră de la etajul 3 merge și ea spre casă. O fată superbă, dar cu capul pe umeri, îmi aruncă o privire și îmi zâmbește.
Inima mi se oprește pentru câteva secunde, dar reușesc să îmi revin și pășesc alături de ea în spațiul claustrofobic al acestui lift vechi și parcă prea șubred ca să îți dea încredere. Totuși, ceva din prezența ei îmi dă un sentiment de siguranță. Să fie oare faptul că o plac încă de când s-a angat la noi, acum câțiva ani? Sau faptul că ea nu știa ce simt, fiind prea timid să îi spun? 

Refuzase aproape toți bărbații din clădire care i-au cerut o întâlnire, excepții fiind eu, desigur, și Ionuț de la etajul 2. Acel macho man al zilelor noastre, trecut pe la sală, mereu cu vorbele în buzunar. De ce am impresia că e gay? A lăsat o fată ca ea să îi scape... ceva e ciudat. 

Ajungem cu o zdruncinătură la parterul clădirii. Dau să ies, dar calea îmi e blocată de ea. Spune: „Știu că e brusc, dar aș vrea să te duc undeva, pari să ai nevoie de locul ăsta mai mult decât mine”. Eram curios la maxim. Ce poate fi locul ăsta de care să am nevoie? Poate fi  un nou loc de genul „cetate”?... sau, pur și simplu, era un pretext să râdă de mine? Aleg să cred prima variantă, așa că mă las condus de ea. 

Mergem un timp fără să vorbim, eu fiind absorbit de gândurile mele, ea fiind aeriană, lucru ce nu îi stă în caracter... presupun însă că ziua frumoasă de vară își făcea efectul. O adiere ușoară se simțea în jur, aerul uscat te ducea cu gândul la zăduful din deșert, totuși cerul se opunea tuturor acestor lucruri.; un amestec de albastru ciel, roșu sângeriu, portocaliu și mov, o adevărată încântare pentru cineva care s-a apucat de scris poezii. 

Unde mă duce? De ce eu? De ce acum? Sigur nu e o farsă? Toate aceste lucruri îmi treceau prin minte atât de rapid, încât nu mi-am dat seama că m-am lovit de ea. Am sosit în fața unui bloc de locuințe cum nu se poate mai simplu. Din nou... eram foarte curios... „Trebuie să te leg la ochi acum, locul unde mergem este special și nu vreau să știi încă despre el. Nu ești pregătit”, zice ea, cu o legătură pentru cu ochi în mână și cu o sclipire jucăușă în ochi. Accept râzând provocarea și mă las îndrumat de mâinile ei dibace. 

Urcăm treptele de la intrare, după care ne oprim. Aud un huruit metalic... încă un lift... fir-ar ea de claustrofobie! Noroc că ea este aici. Mecanismul ne urcă un timp, apoi brusc se oprește. Oare am ajuns? Sper că nu s-a blocat. Din nou mâinile ei fine mă ghidează ca pe un copil ce învață să meargă și trebuie să stai aproape de el să nu cadă. O cheie se întoarce în broască, o ușă se deschide și o rafală de vânt mă izbește în față, fluturându-mi părul deja ciufulit. 

„Acum te poți uita”, zise ea. Dau legătura de la ochi și îmi dispare orice urmă de oxigen din plămâni. Ne aflam pe bloc, deasupra orașului. Sunt șocat. Ce poate fi mai frumos? Îmi vine un loc în minte, dar ăsta depășește cu mult. Mă așez jos și o întreb: „De ce m-ai adus aici?”; zâmbește ștrengărește, se așează lângă mine și spune: „Te urmăresc de mult timp. știu cum ești. Trist, plictisit de viață, de rutină, la fel ca mine. Te-am adus aici să îți arăt că viața nu înseamnă numai serviciu; înseamnă să fii liber. Am descoperit locul ăsta acum câteva luni și de atunci aici vin să îmi pun gândurile în ordine, să mă calmez sau, pur și simplu, să admir orașul”

Mă ridic, puțin amețit, și arunc o privire. Are dreptate... priveliștea este superbă. Mă uit spre oamenii grăbiți de jos și, deși sunt zilnic unul dintre ei, acum îi simt departe. Parcă sunt în altă lume. Mă simt liber, detașat de toate problemele. Nu mă mai gândesc la cât de mult îmi urăsc șeful sau că imprimanta a rămas fără tuș. Aici sunt doar eu, ea, cerul și universul. Îmi trăiesc momentul de fericire la intensitate maximă. Stăm și vorbim liber, râdem, împărțim experiențe din trecut. E magnific. 

Privim amândoi unul dintre cele mai frumoase apusuri. De aici, viața se vede altfel. Aș vrea să nu se termine niciodată. Dar, din păcate, de mâine o iau de la capăt... (VA URMA)