Povestea unui necunoscut: Evadare din realitate (partea a III-a)

Vlad Lăduncă (cls a XII-a, C.N. Ien. Văcărescu)

Azi mi-am dat demisia de la acest serviciu care mă omora încet. În sfârșit, mă simt liber, cătușele rutinei au dispărut, dar mă simt și ciudat în același timp. Ar trebui să îmi pară rău că îmi las colegii în urmă, dar, sincer, nu mă mai interesează. Am fost prea mult timp „băiatul bun” de la birou... prea mulți au profitat de bunătatea mea, de faptul că îmi este greu să refuz când cineva îmi cere ceva... dar ăsta sunt și nu mă schimb... o să le pară rău. 

Există și o parte bună în toată chestia asta: momentul în care am pus punct. Eram la birou, lucrând la un raport important pentru nu știu ce compania. Îmi ceruse șeful să fie gata cât mai repede, așa că am pus un zâmbet tâmp pe față (deși aș fi vrut să îi șterg expresia aia de idiot atotputernic cu un pumn bine plasat, dar, din fericire, avea să se întâmple și asta), și m-am conformat... nimeni nu se poate pune cu șeful decât dacă are niște circuite arse în cap. 

Lucram de zor la tabele, cifre și statistici, când se înființează lângă mine George. „Ce o mai fi vrând și creatura asta?”, mă întreb, deși știam răspunsul... În lucrul meu intens, i-am auzit pe cei trei purceluși: George, Alex și Marius cum șușoteau la un birou să îmi paseze mie lucrul lor, pentru că ei voiau să iasă la bere (fără mine), bazându-se pe serviabilitatea mea. În fine... vine ăsta la mine cu o atitudine de parcă eram cei mai buni prieteni din lume, deși știa foarte bine cât îmi era de antipatic. „Vrei să mă ajuți și pe mine cu ceva?”, întreabă el. „Cu ce?”, îl întreb la rândul meu. „Poți termina tu raportul X în locul meu? Nu mă simt foarte bine și a zis șeful că trebuie predat azi”. „Nu mai bine îi zic eu șefului că vrei să te eschivezi de la treabă, leneș ordinar ce ești?” „Cum îndrăznești?”, țipă el repezindu-se cu pumnul spre dinții mei. 

Reușesc să mă feresc și apuc prima chestie care îmi pică în mână: o sticlă plină cu apă. Îi mulțumesc oricui a așezat obiectul ăla atât de strategic. Sticla zboară prin aer și face contact cu capul tipului, provocându-i o cascadă de sânge pe gură, moment în care șeful, probabil alertat de zgomot sau deranjat din vizionarea de filme pentru adulți (lucru știut de toată lumea dar menționat de nimeni din motive evidente), intră cu tot cu ușă în încăpere. 

Evaluează situația dintr-o privire: eu cu sticla în mână, George plin de sânge, pe jos. Se apropie de el și îl ajută să se ridice. Rămân țintuit de covor, incapabil să reacționez la scenă, cu sticla atârnându-mi greu în mână. „Cineva să sune la ambulanță. Are nasul spart și lipsă vreo câțiva dinți”, (mulțumesc, sticlă”), după care se întoarce spre mine cu o expresie de taur rănit. Îmi înăbuș dorința de a izbucni în râs. „Ești concediat!”, zbiară la mine cu stropii de salivă ajungând pe cămașa mea abia cumpărată. „Sunt concediat?!”, întreb eu, izbucnind într-un râs nebun. „Nu sunt concediat, îmi dau demisia! Sunteți niște oameni jalnici, care au profitat de bunătatea mea prea mult timp. 5 ani a trebuit să vă suport fițele și ție și idioților ăstora. Atâtea rapoarte a trebuit să completez și să termin, pentru ca ei să poată avea parte de timp liber pe care nu îl merită. Dar totul se termină azi! M-am săturat! O să plec și nu o să mai auziți niciodată de mine!”

Mi-am terminat pledoaria cu o satisfacție imensă. Pe de o parte, că am putut spune în final ce simt și, pe de alta, pentru fața de copil care și-a pierdut jucăria preferată, a șefului meu. Bonus, evident, privirile înfricoșate și în continuare antipatice ale „colegilor” mei care probabil și-au dat seama că trebuie să muncească de azi înainte. Pornesc ușor spre holul principal și ajung la lift. Apăs pe același buton pe care am apăsat atâta timp, parcă ușurat de toate grijile. Liftul huruie, se zdruncină, dar ajunge la parter. Îl salut pe gardian pentru ultima dată și ies în stradă. Nu credeam că o să mă bucur vreodată de aerul poluat al mediului urban. Fac cu mâna primului taxi și urc în el, dornic de o nouă aventură... (VA URMA)

Povestea unui necunoscut: Evadare din realitate (partea a II-a)

Vlad Lăduncă (cls a XII-a, C.N. Ien. Văcărescu)

Se mai terminase încă o zi... Începea să-mi displacă din ce în ce mai mult acest serviciu. Cu toate deplasările pe teren, cu tot stresul... Răbdarea mea se apropia sfârșit. Dar exista și o parte bună: am descoperit locuri ca „cetatea”. 

Off, ce aș vrea să mă pot întoarce acolo... Îmi strâng lucrurile cu o expresie posomorâtă și obosită pe chip. Colegii s-au obișnuit cu atitudinea mea, și eu și ei trecem prin aceeași corvoadă, deci mă înțeleg și nu mă judecă, deși mi-aș dori ca ceva totuși să se schimbe. Plec aproape adormit, ajung în fața liftului și apăs butonul cu putere... mecanicul încă nu l-a reparat... sper să nu rămân iar blocat... Ajunge după multe sforțări și observ că nu e gol. 

Colega noastră de la etajul 3 merge și ea spre casă. O fată superbă, dar cu capul pe umeri, îmi aruncă o privire și îmi zâmbește.

Povestea unui necunoscut: Evadare din realitate (partea I)

Vlad Lăduncă (cls a XII-a, C.N. Ien. Văcărescu)

Trecusem de multe ori prin acest oraș, câteodată cu treabă, alteori pur și simplu în drum spre mare. E ciudat... de obicei nu prea sunt atent la clădirile din jur, dar aici ceva cu totul nou mi-a atras atenția. Stăteam la o masă, cu cafeaua aburind în ceașcă și, dintr-o dată, surprind niște puțti vorbind la o masă alăturată: „Frate, iar m-am certat cu tata. Mergem la cetate? Trebuie să ma liniștesc...” ; „Wow , chiar atât de grav?...” Am rămas puțin pe gânduri, întrebându-mă ce poate fi locul acesta de care vorbesc ei... Îmi aduc aminte de certurile cu ai mei și decid să văd unde se duc. Plătesc cafeaua, îi zâmbesc chelneriței, o fată drăguță foc, și plec.

După o jumătate de oră de colindat prin praf, enervat de zgomotul mașinilor, după ce am învățat câteva înjurături extrem de interesante, ajungem la „cetate”; niște ziduri la marginea orașului, înconjurate de buruieni, departe de civilizație.

Amintiri cu radio

Raluca POPA: „Bun venit la mine acasă!”, ne-a urat, cu un zâmbet larg pe faţă, şi ne-a poftit să-i cunoaştem a doua casă. Era incinta Radio Minisat. Prezentatoarea Matinalului, Alexandra Damian, ne-a arătat fiecare colţişor la radioului, spunându-ne totodată şi mici povestioare dar şi picanterii din lumea radio.

„Lumea nouă” în care intrasem era total diferită de ceea ce îmi închipuiam. La radio, asculţi muzică şi ştiri, nu? Ei bine, e total diferit. În spatele melodiilor difuzate şi a micilor buletine informative, se află ani de muncă şi profesionalism. Noi vedem, de fapt auzim, doar partea uşoară şi frumoasă, dar un întreg mecanism se află în spatele lumii radio. 

________________________________ 

Maria PETREANU: Șapte zile fără lumină, calculator, televizor, sau orice alt aparat electrocasnic. Aveam doar 7 ani, dar îmi amintesc că acel gând m-a speriat, fiind și eu, ca mai toți copiii anilor 2000, aproape dependentă de desene animate. Însă, spre mirarea mea, acea săptămână a fost una din cele mai distractive și plăcute din viața mea. Eu și mama, singure în întuneric de la ora 7 după-amiaza și până când reușeam să adormim, stând în pat și povestind, sau citind „Robinson Crusoe” la lumina lumânării.

Singurul nostru camarad în acea beznă tăcută era un radio micuț, cu baterie. Îmi amintesc perfect cum, în fiecare după-amiază și seară, căutam posturile de muzică, entuziasmată, și adormeam în compania melodiilor ce se auzeau în surdină. Îmi amintesc cu amuzament cum uneori, pe seară, rămâneam singură în casă și dădeam radioul la maximum, ca să mă simt mai puțin singură, fiindu-mi frică de întuneric. Atunci când semnalul se întrerupea subit, îmi treceau prin minte tot felul de idei, de la prezența unor fantome în casă până la interceptarea semnalelor extraterestre. 

În prezent, pentru mine radioul a revenit la rangul de prieten ocazional, pe care îl întâlnesc doar atunci când sunt în mașină.

_______________________________

Vlad LĂDUNCĂ: Ascultam la radio una din piesele deja consacrate ale lui Connect-R, când DJ-ul intervine și anunță că imediat va avea loc un concurs, iar câștigătorul va primi un tort. Tot ce trebuia să fac era să rețin parola și să sun primul atunci când venea momentul. Entuziasmat și puțin curios, am acceptat provocarea. Ce putea să se întâmple? Trece timpul și parola parcă nu mai era spusă. Dar am început să observ ceva ciudat: DJ-ul accentua anumite cuvinte atunci când vorbea. Am stat puțin pe gânduri și am început să notez pe o foaie fiecare cuvânt accentuat la fiecare intervenție, obținând în final „ascultă Radio Minisat și câștigă premiul dulce”. A sosit și momentul mult așteptat. Telefonul sună de câteva ori când aud o voce cunoscută: vocea DJ-ului. „Dacă ne spui parola corect, ești fericitul câștigător al unui tort de ciocolată. Grăbește-te!”.

Eram în culmea fericirii, și nu pentru că urma să mănânc tort, ci pentru că nu mai câștigasem nimic niciodată; deci asta era o experiență nouă pentu mine, așa că le-am spus parola cu vocea tremurândă. Când am auzit „Felicitări!”, nu am mai putut să vorbesc normal, așa că mama și-a intrat în rol și m-a calmat. Pe lângă dulcele premiu, am cunoscut și niște oameni foarte de treabă. A fost o zi de neuitat.

______________________________

Ramona DUMITRU: Atunci când rostesc „amintiri cu radio”, am o singură imagine descrisă clar în mintea mea. Timpul pare că a trecut atât de repede… pe atunci eram la grădiniță și locul meu preferat de acasă, unde petreceam ore în șir, era pervazul vopsit în verde ce înfrumuseța casa bătrânească a bunicii. 

Pe acel pervaz am învățat să scriu, ajutându-mă de ziarele și creioanele bunicii. Această imagine, în care încercam să reproduc literele pe biletele loto, este completată de radioul micuț și negru ce afișa cu cifre mari și roșii ora, radio aflat chiar lângă mine, la același pervaz. Parcă aud și acum cântecele din folclor emise la radio, sunetul acela distorsionat și înterupt câteodată, dar care avea ecou în toată camera și ne ținea companie mie și bunicii ore în șir…

_______________________________

Cătălin ȚUȚUIANU: Întâmplarea făcea ca în acea zi să se împlinească 12 ani de când Kiss FM emitea în eter. DJ-ii pe care i-am cunoscut la acea vizită sunt Olix, Dan Fințescu și Andreea Remețean. Am fost invitați în sediu, pentru a ne fi prezentată redacția. Ne-au spus că, în fiecare dimineață, la ora 9.00, se strâng toți pentru a pregăti în detaliu ce se va întâmpla în ziua respectivă. La ora 10.00 sunt transmise știrile, iar la ora 14.00 se transmite un mic talk-show. Între ele, este muzică din playlist. Aparatele de transmisie sunt de ultimă generație și simplifică mult munca celor din radio. 

Ne-au spus că, pentru a fi unul dintre ei, trebuie să fii combativ, comunicativ, să ai personalitate și să nu ai trac, să ai fler și să nu-ți uiți glumele acasă, în ziua în care vei sta în fața microfonului.

_______________________________ 

Diana NICULESCU: Radio Minisat împlinea 20 de ani de la lansare. Mi s-a părut minunat, așa că m-am lăsat mânată de dorința de a cunoaște nucleul de unde pornesc melodiile mele preferate, și am hotărât să particip. Nu prea ai cum să uiți momentul în care o mică parte din visul tău, care presupune a cunoaște o redacție, se îndeplinește așa, dintr-o dată. 

Această vizită m-a ajutat să înțeleg anumite aspecte. Spre exemplu, faptul că a lucra într-un asemenea spațiu nu-i ușor, că ideile pe care mi le făcusem despre ceea ce se petrece dincolo de difuzorul radioului sunt doar idei, că pentru a deveni bun în domeniu trebuie să muncești mult și să lași grijile deoparte atunci când pășești în emisie, că ascultătorul vrea o voce veselă și nu una care să-i agraveze starea deplorabilă.

Să ajung să prezint știrile dintr-o dată, fără niciun fel de pregătire, doar cu niște emoții ce pe parcurs s-au transformat în râs, ei bine, cine ar fi crezut?! Au fost doar două știri, una despre un accident și alta despre un concert, însă ele au jucat rolul unui ceas deșteptător pentru mine. M-au ajutat să realizez faptul că, dacă vreau ceva, trebuie să lupt și să cîștig, că sunt norocoasă și merit asta.

Acum e o zi obișnuită, în care scriu la același laptop, însă ascult acea melodie, cea pe care am auzit-o și la radio, înainte să prezint știrile Radio Minisat, Stolen paradise.

Cronică de film: „Limitless” (2011)

Cătălin Țuțuianu (cls a X-a, Seminarul Teologic Tgv)

„Limitless” este un thriller captivant, regizat de Neil Burger („The Illusionist”), care are la bază romanul „The Dark Fields” scris de Alan Glynn și care încearcă să răspundă la întrebarea: ce s-ar întâmpla dacă ar exista o pastilă care te-ar face peste măsură de inteligent? ...Premisă care mă face să mă intreb: oare ce s-ar fi întâmplat dacă regizorul ar fi luat această pastilă, cam cât de genial ar fi fost filmul? 

Bradley Cooper ne este prezentat cu ajutorul tuturor clișeelor posibile: look neîngrijit, casă murdară, datorii, prietenă care îl părăsește, viață haotică etc. Totul se schimbă însă când îi iese în cale fratele fostei sale soții (un traficant de droguri) care îi oferă soluția la toate probleme sale: o pastilă „minune”, neaprobată de Ministerul Sănătății, dar cu efecte miraculoase, ce te fac să-ți folosești creierul la capacitate maximă...

Povești de suflet: 287 km de iubire

Raluca Popa (cls a XII-a, C.N. Ien. Văcărescu)

Plecarea era la 9:00 a.m. Cu bagajul făcut, de fapt o minigentuţă de voiaj, mă urc în autocarul pe care îl aşteptam cu atâta nerăbdare. Şoferul anunţă plecarea şi privesc cu nostalgie cum îmi las în urmă oraşul natal. Drumul spre omul drag a fost plin de emoţii, şi nu pentru că era prima dată când călătoream singură pe o rută atât de lungă, ci pentru că la capătul călătoriei ştiam cine urma să mă aştepte.

Primii 200 de km au trecut uşor. Admiram fiecare orăşel sau sat prin care treceam. Mă minunam cât de departe te poate duce dragostea. La intrare în Piteşti, o mare de lalele aşezată fix pe spaţiul verde dintr-un sens giratorui. Superbe. Dar parcă nu se comparau cu lanurile de flori gablene ce parcă încălzeau pajiştile verzi. Am aflat mai târziu că erau lanuri de rapiţă. 

Drumul de la Strehaia până la Slatina mi l-am petrecut făcându-mi mii de „filme”: cum va fi, cum o să ajung, cum, cum, cum?? Penultima oprire, la Slatina, a durat 30 de minute şi a fost groaznică. Mi  s-au părut ani, nu                                                                                   câteva minute. Am răsuflat uşurată când am văzut autotcaul                                                                            că se pune din nou în mişcare.

Ultimii kilometri, până la Craiova, la fel de infernali. Dar parcă a meritat, când l-am văzut acolo, aştptându-mă cu un buchet superb de trandafiri. Cât de frumos se transformă 287 de km în 287 km de iubire!

Locuri cu poveste: Mănăstirea Dealu, o istorie uitată a Târgoviștei

Eusebiu Barbu (cls. a IX-a, C.N. C-tin Carabella)

Mănăstirea Dealu, loc încărcat cu istorie, se află în vârful dealului ce înconjoară municipiul Târgoviște. Priveliștea de la Mănăstire este una de-a dreptul superbă, se poate zări întreg orașul, cât și satele învecinate. 

Locul este învăluit într-o anumită legendă, cum că ar exista aici un tunel care îl leagă de Curtea Domnească din Târgoviște, tunel ce datează din vremea celebrului Vlad Țepeș. Acest loc atrage turiști și prin faptul că, în interiorul bisericii, se află capul marelui voievod Mihai Viteazul. 

Poate puțini dintre noi mai știu că în imediata vecinătate a mănăstirii a funcționat și un liceu militar,

Cronică de film: „Interstellar”

Maria Petreanu (cls a XI-a, C.N. Ien. Văcărescu)

Interstellar, filmul științifico-fantastic regizat de Christopher Nolan și lansat în noiembrie 2014, prezintă raportul fascinant dintre ființa umană și Univers într-un mod unic. Distribuția este una de excepție, avându-l pe Matthew McConaughey în rolul principal, premiat pentru apariția sa în filme precum „Dallas Buyers Club” sau „The Wolf on Wall Street”, alături de Anne Hathaway, cunoscută pentru aparții în filme precum „Brokeback Mountain”, „Valentine's Day”, „Alice in Wonderland” sau „The Dark Knight Rise”. De asemenea, producția include actori consacrați și premiați la Oscar precum Ellen Burstyn sau Michael Caine. 

Filmul prezintă povestea unei lumi din viitor, unde planeta Pământ a rămas fără resurse și s-a întors împotriva rasei umane.

„Colțul Creativ” se desfășoară în această perioadă la Târgoviște

Mălina Popescu (cls. a XI-a, C.N. Ien. Văcărescu)

Atelierul de Relații Publice și Publicitate „Colțul Creativ” se desfășoară, în această perioadă, la Moshu, pe Centrul Vechi din Târgoviște. „Colțul Creativ vine în întâmpinarea dorinței mai multor cursanți ai Atelierului de Jurnalism și Comunicare care au vrut să descopere un pic mai mult din acest domeniu. Așa că le-am oferit două luni în care descoperim împreună cum se creează imaginea unei companii sau a unui produs, cum se promovează aceasta și de ce mijloace dispunem pentru astfel de activități”, spune inițiatoarea proiectului, jurnalistul Alexandra Damian.

Recenzie de carte: Danielle Steel, „Cu fiecare zi”

Raluca Popa (cls a XII-a, C.N. Ien. Văcărescu)

Coco Barrington s-a născut într-o familie celebră la Hollywood, mama ei fiind o faimoasă scriitoare, iar sora ei, Jane, unul dintre producătorii de top de la Hollywood. Considerată oaia neagră a familiei, Coco preferă să-şi trăiască viaţa într-un mod simplu pe malul oceanului alături de iubitul ei, într-un orăşel mic din California. După moartea iubitului ei, aceasta preferă să plimbe câini pentru a se întreţine.

Viaţa ei liniştită se schimbă peste noapte în momentul în care acceptă să aibă grijă de câinele surorii ei în casa sa din San Francisco. Aici îl cunoaşte pe Leslie Baxter, unul dintre cei mai apreciaţi actori de la Hollywood şi prietenul lui Jane, care se ascundea de iubita geloasă. Lumea celor doi este total diferită, dar atracţia dintre ei, inexplicabilă. Cei doi se cunosc cu fiecare zi ce trece, ajungând să se iubească enorm.

Romanul e o dulce combinaţie între amuzament şi emoţii generate de iubirea celor doi predestinaţi.