Cristina Bogza
(C.N. Ienăchiță Văcărescu)
Eu nu mă îndrăgostesc de oameni. În schimb, sunt fascinată de replici, idei și personaje. Iubesc poveștile și transpunerea într-un univers artistic care, de cele mai multe ori, mă face să ignor, măcar pentru un timp, realitatea. Sau mă face să o urăsc, dar asta e o altă poveste pe care, probabil, o s-o scriu mai încolo. Am zis probabil.
Până acum vreo doi ani, nu m-am visat niciodată pe scenă. Până acum vreo doi ani, viața mea putea fi rezumată prin cel mai nociv cuvânt inventat de omenire: „nu”. Nu știu să fac aia, nu știu să cânt, nu vreau, nu încerc, nu-mi pasă, nu mă interesează. Apoi am descoperit lumea teatrului. Am văzut piese de zeci de ori și, la un moment dat, ziceam replicile odată cu actorii. Am început să realizez cât de important este să ieși din zona ta de confort. Asta doar stând pe un scaun în sala al cărei miros îmi rămâne impregnat în haine când ies în foaier bulversată, fericită sau cu rimelul întins pe toată fața. M-am hotărât (sau așa mi-a fost dat sau scris sau destinat) să stau în culise, cu textul în brațe, în timp ce așteptam cu inima desfigurată de emoții să intru în scenă.
M-am lăsat pe mine deoparte de nenumărate ori, ca să pot purta bagajul personajelor care au devenit pe parcurs o parte din mine. Stăteam pe covorul din mijlocul sufrageriei și plângeam din motive create în scenarii complexe ale minții mele doar ca să am un loc vacant pentru gândurile omului care urma să fiu pentru câteva minute. Cei care spun că teatrul e minciună nu au capacitatea de a înțelege complexitatea artei de a fi sincer. Măcar pe scenă. Pot de pe acum, la început de drum, să promit că asta mă va defini în viitor. Fac un pinky swear cu voi.
Oamenii, pentru mine, sunt plictisitori. Dar când îi privesc din punctul de vedere al persoanei care am devenit, un mic și simplu spectactor, devin fascinanți. Ascund povești, comunică fără a vorbi, se transformă în expresii și grimase care îi fac unici odată cu trecerea fiecărei emoții prin filtrul rațiunii. Vă aplaud din suflet, din scaunul de pe rândul B, când sunt cu mintea în culisele dezordonate ale vieții perfecte pe care o jucați atât de prost pe scena lumii. „Suntem în căcat până la gât” (dacă știi din ce piesă e asta, îți dau o floare și te felicit când ieși de la cabine).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu