Povești de suflet: Puştiul cu care nu vorbeşte nimeni

Ramona Dumitru (Jurnalism, anul I)

Începutul unei zile noi era anunţat de sunetul brutal al draperiilor ce se deschideau. Era mama, care îmi ura “Bună dimineaţa” cu căldură in glas, în timp ce aranja draperia cu grijă. Ca în fiecare dimineaţă, m-am ridicat din pat purtând masca băiatului perfect, cel cu rezultate academice grozave, o foarte bună educaţie, care întotdeauna îşi ajută părinţii sau vecinii cu treburile casnice. Ca de obicei, după micul dejun, am sărutat obrazul mamei şi am plecat spre şcoală. Numai dacă cineva ar şti ce gândesc cu adevărat… 

“Poate astăzi va fi diferit”, mi-am spus, deschizând umbrela şi, în sfârşit, pornind spre şcoală.

Aparent, cele 15 minute de mers prin ploaie n-au făcut decât să îmi inunde mintea cu gânduri, încercam doar să găsesc o metodă prin care să reuşesc să fac pe cineva să îmi vorbească. “Oare am nevoie de o anumită strategie? Nu cred că este ceva în neregulă cu mine, par a fi o persoană capabilă să poarte o conversaţie… Îndepărtez cumva oamenii? Oare am spus ceva greşit în trecut? A fost ceva ce ar fi trebuit să spun şi nu am facut-o? Ei bine, trebuie să încerc. Cât de greu poate fi? Zâmbesc şi salut… Asta este! Perfect!”. Tot restul drumului îmi răsunau în minte doar cele trei cuvinte: “zâmbesc şi salut”. Sosise momentul adevărului…

Am păşit timid în holul şcolii plin cu feţe cunoscute - era timpul să fac primul pas. Puteam alege pe oricine, doar puţin curaj şi totul devenea realitate. Palmele începeau să îmi transpire… “zâmbesc şi salut…zâmbesc şi salut” doar la asta mă puteam gândi. Am hotărât să merg până în capătul holului, acolo se afla Ema. Ea era această fată cu părul bond, care era cunoscută pentru implicările sale în toate activităţile şcolare, care câştigă întotdeauna premiul întâi la concursuri; şcoala se mândrea cu această elevă cu rezultate perfecte. Era preşedintele Consiliului Elevilor, deci trebuia să fie sociabilă sau cel puţin politicoasă îndeajuns să îmi răspundă la salut sau, cine ştie, poate să şi purtăm o conversaţie. 

Mă apropiam din ce în ce mai mult de capătul holului. “Nu poate fi aşa rău. Pot să fac asta! Ce se poate întâmpla?”. Timpul nu mă ajuta deloc, parcă mă apropiasem mult prea repede, nu am avut destul timp să mă pregătesc. Era deja prea târziu. Am tras aer în piept şi am spus cu un glas parcă tremurat “Bună, Ema!”. Totul se petrecea cu încetinitorul. Mă simţeam ca vinovatul în sala de judecată, aşteptându-mi sentinţa. În sfârşit buzele ei păreau a rosti ceva, dar nu înţelegeam ce… După o secundă în care am depus tot efortul să mă concentrez, o văd fluturându-şi mâna într-un salut simpatic apoi fugind spre sala de curs. Spusese “Hei, Cătălin! Aşteaptă!”. 

Ei, asta a fost ciudat. “Ionuţ… Hmm… Ionuţ este numele meu”. Împietrisem… eram pur şi simplu ca o statuie pe holurile şcolii. Am stat chiar în faţa ei, zâmbind şi salutând aşa cum plănuisem, iar ea s-a ridicat pe vârfuri fluturându-şi mâna chiar deasupra capului meu salutând un alt coleg, ca şi cum i-aş fi stat în cale, ca şi cum aş fi fost un obstacol. Sunetul clopoţelului ce invită elevii să intre în sălile de clasă m-a trezit. “Mă întreb cum m-aş putea folosi de invizibilitatea mea… Să o folosesc făcând bine sau rău? Aş putea fi un super-erou sau un rău-făcător”- glumeam în sinea mea înainte să intru în clasă. 

“Test surpriză la chimie” – acestea au fost cuvintele cu care profesorul ne-a întâmpinat la intrarea în sală. Nemulţumirea colegilor era surprinsă într-un singur glas. În schimb, eu mi-am pregătit pixul şi foaia, fiindu-mi indiferent. După numai 20 de minute am predat testul. Profesorul mă privi în ochi spunându-mi că se aştepta ca acest test să nu reprezinte o provocare pentru mine şi l-a corectat pe loc. Am obţinut nota maximă.

Pentru că mai aveam de aşteptat până la începerea următorului curs, m-am aşezat pe una dintre băncuţele din curtea şcolii, profitând că ploaia tocmai se oprise. Stând acolo, am realizat că aş putea găsi o cale prin care mi-ar fi mai uşor să comunic cu oamenii, să îmi împărtăşesc gândurile. Un blog…aş putea scrie un blog! Aceasta era o idee care m-ar fi ajutat, era perfect! Aşa îmi puteam scrie părerile sau uneori gândurile. M-aş mulţumi şi cu doar câţiva cititori. Restul zilei doar la asta m-am gândit. 

Timpul parcă a zburat şi a trebuit să merg acasă. După ce am luat cina cu părinţii, am fugit direct în camera mea şi am început să scriu propriul blog. Erau atât de multe subiecte pe care voiam sa le abordez… Într-un final, am decis să mă adresez în general colegilor şi profesorilor din şcoala mea. Mai aveam încă o decizie de luat: ar trebui să mă semnez cu propriul nume sau ar fi mai bine ca postările mele să fie lăsate sub misterul anonimatului? Preferam anonimatul, în felul acesta ar fi fost mai uşor pentru mine, aşa ca am decis… anonim să fie! Nu am observat cât timp petrecusem scriind… era dimineaţă, târziu chiar. Întârziam la cursuri.

Am fugit spre şcoală, m-am mișcat atât de repede încât eram uimit de mine însumi. Mama era puţin nedumerită, însă am salutat-o în fugă şi aproape am zburat până la şcoală. Ajunsesem la timp, mai erau 3 minute până când trebuia să sune clopoţelul. Mă liniştisem. Apoi însă, mi-a luat o secunda să realizez că toţi colegii de pe holuri şi din sălile de clasă erau foarte atenţi la telefoanele lor mobile. Citeau cu o deosebită atenţie ceva; discutau şi râdeau, părea să le placă, ceva interesant le captase atentia cu totul. Mergând pe holuri, am tras cu ochiul la telefoanele lor mobile… Citeau blogul meu! Într-adevăr era blogul meu! Şi le plăcea, lăudau acest scriitor anonim care parcă citise gândurile tuturor. Se pare că în tot acest timp în care doar am observat şi nu am conversat am câştigat ceva. 

Acele trei minute pe care le-am mai avut până când clopoţelul urma să sune au fost cele mai bune minute din viaţa mea ca elev. Nu-mi mai încăpeam în piele de fericire, aveam un rânjet pe care nu putem sa îl şterg de pe faţă. Reuşisem ce mi-am propus şi chiar mai mult. Acum toată şcoala îmi citea ceea ce scrisesem cu o seară înainte. Până acum nu puteam vorbi unei singure persoane, iar acum sute de elevi ştiu ce gândesc citindu-mi blogul. Este mai mult decât speram. Deşi toţi erau curioşi şi se întrebau cine este autorul acestui blog, nu am dezvăluit nimic. Mi se părea că acest mister face ca toată ideea blogului să fie şi mai interesantă. De acum aveam mai mult curaj să conversez cu cineva, pentru că aveam şi un subiect de început ce interesa pe toată lumea: misteriosul blogger. 

Surprinzător, nu este atât de dificil să vorbeşti cu persoanele din jurul tau… şi probabil încă un pont care te va ajuta să porneşti o conversaţie este ca atunci când “zâmbesti şi saluţi” să nu uiţi să rosteşti acel “Bună” îndeajuns de tare ca celălalt să te audă… Exact! Mi-am dat seama că, de fapt, Ema nu m-a auzit… Categoric m-a văzut, dar nu şi auzit. Probabil se întreba ce se întâmplă cu acel netot din faţa ei care nu se putea mişca… 

Continui să scriu blogul, care s-a dovedit a fi unul bun. A început să îmi placă să “dau voce” gândurilor celorlalţi şi mă bucur că am ocazia să fac asta.