Ramona Dumitru (Jurnalism, anul I)

Începutul unei zile noi era anunţat de sunetul brutal al draperiilor ce se deschideau. Era mama, care îmi ura “Bună dimineaţa” cu căldură in glas, în timp ce aranja draperia cu grijă. Ca în fiecare dimineaţă, m-am ridicat din pat purtând masca băiatului perfect, cel cu rezultate academice grozave, o foarte bună educaţie, care întotdeauna îşi ajută părinţii sau vecinii cu treburile casnice. Ca de obicei, după micul dejun, am sărutat obrazul mamei şi am plecat spre şcoală. Numai dacă cineva ar şti ce gândesc cu adevărat…
“Poate astăzi va fi diferit”, mi-am spus, deschizând umbrela şi, în sfârşit, pornind spre şcoală.
Aparent, cele 15 minute de mers prin ploaie n-au făcut decât să îmi inunde mintea cu gânduri, încercam doar să găsesc o metodă prin care să reuşesc să fac pe cineva să îmi vorbească. “Oare am nevoie de o anumită strategie? Nu cred că este ceva în neregulă cu mine, par a fi o persoană capabilă să poarte o conversaţie… Îndepărtez cumva oamenii? Oare am spus ceva greşit în trecut? A fost ceva ce ar fi trebuit să spun şi nu am facut-o? Ei bine, trebuie să încerc. Cât de greu poate fi? Zâmbesc şi salut… Asta este! Perfect!”. Tot restul drumului îmi răsunau în minte doar cele trei cuvinte: “zâmbesc şi salut”. Sosise momentul adevărului…