Povești de suflet: Bătrânul cu care nu vorbește nimeni

Mari Beșcucă

(cls a XI-a, C.N. Ienăchiță Văcărescu)

Atunci plângea. Acum iar plânge. Atunci plângea pentru că tocmai a plecat. Acum plânge pentru că toți au plecat. Pune cana de apă pe masă și simte cum nu-și mai poate întinde degetele. Gustul pastilelor astea blestemate... De ce le-ar lua? Știe și doctorița care miroase urât și se și comportă urât,... că, altfel, cu mirosul el n-ar avea nimic. Știe și el. Și iar plânge, pentru că ar vrea să spună că mai știu și alții, dar de fapt nimeni nu mai vrea să știe. De el. De boala lui. De mintea lui.

Murise. Da. Se întâmplase. Fusese o boală ciudată care a venit acum câteva luni, de fapt un doctor ți-ar spune că a fost o persistență influența unor factori externi care împreună au dus la dezvoltarea bolii. Dar pentru el, nu. Boala a venit în acea dimineață de acum câteva luni, când își beau liniștiți ceaiul și ea s-a ridicat de la masă și apoi a căzut și apoi au mers la spital și apoi operație și bani și… 

”Radu, știu că ai copii și serviciu și că nu ai timp, dar poți să mai treci și tu pe la mama? I-ar fi bine să te vadă acum.” Dar Radu avea proiecte la muncă... ce i-a mai distrus ochii și calculatorul ăla!... și nu a putut veni. Dar i-a, sau le-a, trimis bani. Și, oricum, dacă ar fi venit?... Dacă o găsea într-o zi în care nu putea vorbi și nu își putea deschide ochii? Și dacă venea pe la jumătatea perioadei ăsteia blestemate? Când era mai bine să vină Radu? Contează? Acum a venit. Stă în sufragerie și citește acte. Câte acte sunt de citit pentru când moare un om… 

Și el, bătrânul, stă cu ochii închiși în patul nou, luat acum 2 ani, la ce bun oare? ....și ce dor îi este de cel vechi… mirosul ăla slab, parcă de lavandă, care a rămas din 1970. Ce ciudat... cum a rămas mirosul acolo? Dar el știe sigur că a rămas acolo. Dar stai, acum trebuie să se gândească la ce o să facă. Radu nu o să vrea să-l lase singur, sau să locuiască singur, pentru că singur oricum îl va lăsa. Unde îl trimite? Nu vrea la azilul ăla infect de aici, dar știe că Radu are bani din slujba aia grea și importantă pe care o are. Probabil va fi undeva pe la București, dar lui niciodată nu i-au plăcut muntenii, ce oameni răi... Oricum, oriunde va fi, ideea care trebuie să-i rămână în minte cu orice preț e că nu trebuie să înnebunească. Vrea să fie conștient când moare. Ea a fost. Și vrea să fie conștient și până atunci să judece ce i se întâmplă, să mai acumuleze experiențe, oare se poate?…

Nu trebuie să se mai gândească. Nu vrea. Oricum e altcineva. S-a schimbat. Te mai poți schimba la 93 de ani? Poate la 95? De ce 95? Păi e multiplu de 5… Ce mult i-a plăcut matematica în liceu. Liceul…atunci a cunoscut-o pe ea și apoi a început războiul. Nu. Gata. Pune stop. Trebuie să se ridice și să meargă afară, cum face în fiecare seară la 8, vara, și la 6, iarna. Dar iarna e din ce în ce mai greu, în fiecare an. 

Acum e primăvară. Florile râd, lumina râde. Toată lumea râde. Ia uite ce poet e el acum. Toată lumea, în afară de doctoriță, normal. Și a ajuns afară. Printre puținele plăceri pe care le avea când era tânăr și pe care încă și le poate permite. Să respire aer. Aer curat pur. Cel mai fain lucru pentru azilul ăsta. Se așează pe bancă. Se întinde. Așa face mereu. Sub copacul cu flori roz... ce culoare mai e și rozul ăsta! …și iar plânge. N-ar trebui să plângă. De ce azi plânge mai mult decât de obicei? Și uită-te la floarea aia cum cade. Așa cum cădem toți. Acum e pe pământ. Floarea. Și mai târziu o să o calce în picioare vreun suflet neglijent. 

Îl doare capul. Ar vrea să se ridice, dar nu-i iese. Îl “înțeapă” inima. Mereu îl enerva cuvântul ăsta când era mic și îl rosteau bătrânii. Acum chiar n-ar vrea să fie și ea aici. Primul moment de după plecarea ei când el nu vrea ca ea să fie aici. Și cât ar fi vrut să-l fi făcut pe Radu să-i înțeleagă gândurile, să fi stat puțin, măcar puțin mai mult cu el, să nu fi fost enervat de viteza mișcărilor lui. Cu ce e el vinovat? Ei, asta e ceea ce urăște el cel mai mult la oameni: că nu vor să asculte. Să te înțeleagă. Să priceapă că ceea tu simți, chiar dacă ei nu o fac și nu au făcut-o niciodată, pentru tine e ceea ce te constituie. 

Cel mai clar gând pe care l-a avut de mult timp. Îi apar chipurile lor. Al ei și al lui Radu. Deci așa mori. Măcar a murit conștient. Și cu un slab miros de lavandă din 1970 în minte.

Povești de suflet: Moș Țecu, un erou pentru familia mea

Alexandru Vălu

(cls a XI-a, C.N. Ienăchiță Văcărescu)

Fiecare dintre noi are un strămoș care a rămas în amintirea neamului pentru ceva ce a făcut, fie el bun sau rău. Am să vă relatez povestea stră-străbunicului meu, Moș Țecu, om care a trăit în perioada Primului război mondial. În vremea aceea, satul Băleni-Sârbi nu era lipit de vecinul său, pădurea era mult mai întinsă, aproape de zece ori mai mare ca în prezent, iar pământul pe care oamenii îl munceau era mai restrâns. Cu toate problemele specifice perioadei de care vorbim, oamenii erau fericiți și mulțumiți cu ceea ce aveau.

Din relatările tatălui meu, am aflat că Moș Țecu era un om cinstit, bun, viteaz și dur. Portretul fizic este imposibil de creat, tot ceea ce-ți pot spune despre el neputând fi decât o invenție. Știu doar că era un om foarte puternic, trăsătură importantă pentru vremea aceea. O parte negativă a bătrânului meu era furia, caracteristică ce-i vizează pe toți cei din familia mea. Nu era un om care să-și iasă din sărite ușor, ci dimpotrivă, era ușor liniștit; dar, în momentul în care cineva îl călca pe coadă, nu se dădea înapoi de la o bătaie pe care mereu o câștiga.

Aur pentru „Economic”: 90 de ani de la înființarea Colegiului Economic Ion Ghica (galerie foto)

Georgiana Simion

(cls a XII-a, C.Ec. Ion Ghica)

Colegiul Economic Ion Ghica a sărbătorit astăzi 90 de ani de la înființare. Elevi, cadre didactice, direcțiune, foști profesori și generații trecute și-au dat întâlnire astăzi, pentru a sărbători împreună această zi importantă din istoria liceului.

Muzică, dans, teatru, ceremonii de premiere și standuri cu felicitări, icoane și alte confecții manuale realizate de elevi, puse în vânzare cu scop umanitar, au dat liceului un aer de sărbătoare, suprinzând și demonstrând încă o dată devotamentul elevilor și nu numai.

Revista "Nuanțe Cantacuzine" se pregătește să vadă din nou lumina tiparului

Roxana Cotorogea

(cls. a X-a, C.N. C-tin Cantacuzino)

Fiecare liceu se personifică prin elevi, prin aspirații și reușite. În Colegiul Național Constantin Cantacuzino elevii s-au unit și au început colaborarea pentru un nou număr al revistei "Nuanțe Cantacuzine". 

"Punem pe tavă toate abilitățile de care dispunem și ne dorim să scoatem un număr mult mai plăcut ca cel de anul trecut", spune Alexandra Bolbose. Comitetul de profesori și Consiliul elevilor, împreună cu directorul Silvia Mareș au ales elevii care să compună redacția și profesorul care să îi coordoneze. Tot ce ține de aspect și de compoziție reprezintă munca echipei, iar prețul de tipărire este suportat de asociația de părinți.

Noul număr al revistei va dezbate schimbarea catedrei directorului și va conține, printre altele, o rubrică de creație, umor, recenzii de carte și film. "Vrem să ne facem cunoscute talentele din rândul tuturor elevilor. E nevoie ca aceștia să fie recunoscuți de toată lumea, doar așa îi putem promova și ambiționa", este de părere profesorul Darius Ionete.

Râu Alb: Focul lui Sumedru, celebrare a morții ritualice a Divinității

Ioana Pletea

(cls a X-a, C.N. Ienăchiță Văcărescu)

În ajunul serii de Sfântul Dumitru, în comuna Râu Alb din nordul județului Dâmbovița, a avut loc Focul lui Sumedru, tradiție cu însemnătate pentru sătenii din partea locului. Focul lui Sumedru are dublă semnificație, acesta reprezintă atât moartea, cât și învierea Divinității, dar este și „prevestitor al timpului răcoros”, așa cum povestește viceprimarul comunei, Constantin Rizea.

Obiceiul este vechi și se organizează anual pe malul apei, unde se adună oamenii în jurul unui foc. Tradiția cere  ca, în amiaza zilei, cetele de copii însoțite de doi feciori să meargă în pădure și să aleagă pomul ce urmează a fi aprins. Îl taie și îl duc în locul în care se va aprinde focul, și îl înconjoară cu frunze și mărăcini. Acest ritual nu mai este respectat în totalitate, forma actuală constând în adunarea de cauciucuri de prin gospodării de către copii, susținuți de cei mai vârstnici. 

În noaptea de sâmbătă spre duminică, satul a fost luminat de mai multe focuri, iar glasurile copiilor s-au auzit strigând: „Hai la Focul lui Sumedru/ Că au mâncat lupii iedul/ Și a rămas un hartan/ Și l-a mâncat și p-ăla un golan.” Femeile au împărțit copiilor covrigi, mere, nuci, pentru că în ziua de Sfântul Dumitru se pomenesc și morții.

Momentul mult așteptat a fost cel al prăbușirii focului, care simbolizează renașterea Divinității. La plecare, oamenii locului au luat cărbuni aprinși și cenușă pentru a arunca în grădini pentru rod.

Povești de suflet: Prima iubire - Jurnal

Mara Ionicioiu

(cls a XI-a, C.N. Ienăchiță Văcărescu)

L-am cunoscut pe Andrei când aveam 10 ani și jumătate, cu ajutorul fratelui meu. Erau amândoi la fotbal, în grupe diferite. Veți spune, bineînțeles, ca nu se pot naște iubiri la vârsta de 10 ani. Totuși, ceea ce urmează să vă povestesc s-a întâmplat pe parcursul a 6 ani. Ochi migdalați, trăsături bine definite și cele mai frumoase buze pe care le-am văzut vreodată. 

La două luni după ce l-am văzut prima oară, a dormit la fratele meu. Eram foarte timidă, așa că am ales să mă închid în cameră, ignorând insistențele lor de a sta cu ei. Am stat în camera mea până a doua zi, când a plecat. Din ziua aceea, am început să vorbim. După o jumatate de an în care am vorbit non-stop, a venit ziua mea, iar el m-a sunat să îmi spună că mă va lua de la școală, să mă ducă acasă. Am mers prin frig până în fața blocului unde, nu știu cum, ascunsese sub bancă un buchet de trandafiri pe care mi l-a oferit sub ochii mamei și ai verișoarei mele. Erau trei sferturi ieșite pe geam să vadă ce se întâmplă și ce reacție am. Din păcate, nu prea au avut ce să vadă.

Povești de suflet: Irina se teme de culori

Eliza Liță 

(cls. a X-a, C.N. Ienăchiță Văcărescu)

Theodor avea ceva personal până şi în voce. Nu era un simplu băiat de 22 ani. Radia de frumuseţe şi eleganţă. Era, cu adevărat, un bărbat înalt, puternic, fără cusur. Cu excepţia fumatului, care îi dădea un aer de băiat de cartier, Theodor era perfect. Era singurul meu prieten dintotdeauna. El a fost fratele meu, eroul meu, prima mea iubire, omul pe care mă puteam baza mereu. Şi tot datorită lui am devenit o fricoasă. Însă nu îmi e teamă de lucruri normale. 

Pe 9 noiembrie, când am împlinit şase ani, s-a întâmplat ceva neobişnuit care mi-a schimbat viaţa. 

-112, care este urgenţa? 

-Prietena mea e moartă, e pe iarbă şi se mişcă ciudat, dar nu vorbeşte, are ochii închişi! Veniţi repede! a strigat Theo panicat la recepţionera de la Urgenţe. 

-Linişteşte-te. Nu mai plânge. Dacă se mişcă, nu e moartă. Câţi ani are prietena ta? Cum o cheamă? Ştii să ne spui unde sunteţi? 

Povestea "introvertitului sociabil": Jos măștile!

Bogdana Dente

(cls a XII-a, Liceul Petru Cercel)

Paradoxul umblător își etalează parfumul, gesturile și privirea fixă în cele mai luminoase săli de... știi tu, ea rămâne în dubii cum de la școală trebuie să se preteze la o atitudine indiferentă față de lumea din jurul ei, să își scoată carnetul imprimat cu cele mai sincere gânduri sau cărțile preferate în care se ascunde când se simte înconjurată de pericolele exterioare. Introvertitul sociabil, într-adevăr un paradox. 

Te-ai gândit deja cât de penibil este cel ce scrie pe foile albe cuvinte total opuse, dar așa este și ea. În spatele scenei își lasă jos masca de antisocial temător, se uită în oglindă la propria-i personalitate și, respirând ușurată, își pune masca de actor plin de aroganță și de încredere în sine. 

O să vină vremea când tot ce este opus în viața ei va ajunge la punctul comun al existenței sale; va rămâne doar ea, ea ca atare, fără să se ascundă, și personajele ei ale căror măști și le va însuși. Va fi atât de simplu pentru scriitor să-i descrie măștile, dar niciodată pe ea. Până una alta, rămâne singură în banca ei și citește.