Cristiana Preda
clasa a X-a, C.N. Ienăchiță Văcărescu
Stau așezată
pe un mănunchi de ierburi pitice cu picioarele afundate în nisipul
încins. Doar valurile se aud în liniștea nopții, valurile și
gândurile mele. Tac. Privesc cu ochii reci cum soarele este înghițit
de orizont, repede, din ce în ce mai repede, până când totul se
face negru. Închid ochii. Se lasă o ceață densă ce începe să-mi
bântuie prin amintiri.
Aud o șoaptă
dulce, melodioasă, dar nu înțeleg ce spune. Încerc orbește să o
prind, căci o cunosc prea bine. Mă agăț fără să vreau de mâna
unui om cu statura înaltă și impunătoare. Se uită la mine cu
ochii negri, se apleacă ușor, se așează în genunchi și îmi
fixează privirea cu ochii lui nemuritori. O frunză rătăcită îi
captează atenția. Pe buzele cărnoase și roșii schițează un
zâmbet. Același zâmbet mă atrăgea la o poveste de câte ori ne
întâlneam. Ochii au început să îi strălucească asemenea
cărbunilor ce se întâlnesc cu focul. Stă atât de impunător, dar
totuși calm, și parcă se așteaptă să audă glăsciorul firav al
micuței frunzulițe. Nu mă mir, nu îmi permit. Încă îmi aduc
aminte de pasiunea lui pentru natură. Dimineața alerga în pădure,
uneori culegea câte o floare, dar întotdeauna își vizita
buturuga. Mi-a arătat-o și mie odată. Era undeva în jurul unui
lac, frumos aranjată. Pentru el, o frunză căzută din copac nu
însemna doar un anotimp, ci o viață pierdută.
Da, vorbesc
despre bunicul meu. M-a învățat cum să privesc lumea într-un fel
frumos, mi-a arătat că orice lucru, oricât de mic, oricât de
neînsemnat, poate lua înfățișarea pe care o doresc. M-a învățat
că lumea e schimbătoare, dar orice s-ar întâmpla eu trebuie să
rămân la fel.
Un val se
izbește de țărm și ceața se risipește brusc. Aș fi vrut să
mai stea să îi spun o vorbă bună, dar nu se poate. Mă ridic,
privesc o clipă marea și plec.
<3
RăspundețiȘtergere