luni, 1 septembrie 2014

Să ne cunoaștem: Mălina Popescu - cu mască, fără mască

În dimineața aceea… eu eram încă buimac de somn, iar ea a venit și a sărit lângă mine în așternuturile albe și moi, neavând timp să mă dezmeticesc din dezordinea ce o provocase cu trupu-i sprinten și firav. Îmi zâmbește, sare în două picioare și îmi aruncă hainele ce le lăsasem anapoda pe fotoliu noaptea trecută și, înainte să am timp să-i adresez vreo întrebare, mă trage de mână și mă roagă să o urmez, uitând de orice organizare și responsabilitate. Nu am văzut-o până acum așa de plină de viață, atât de sigură pe propriile-i forțe și, toate astea, ca să-mi șoptească în timp ce-și încalță cizmulițele cu ciucuri: „Astăzi vreau să mă cunoști dincolo de masca ce o port pentru a face față vieții în fiecare zi. Îmi plac oamenii complicați și recunosc că prefer să păstrez o urmă de mister în ceea ce mă privește”.


În continuare nu am întrebat-o nimic, și asta pentru că nici nu era nevoie, căci fata cu părul șaten și lung se bucura de lucruri mărunte, își găsea liniștea în locuri singuratice și visa să ajungă să călătorească prin toată lumea. Cu toată conștiinciozitatea și realismul pe care le pune ca și scut în realizările-i zilnice, are momente când se lasă pradă imaginației. Independența cu care se mișcă astăzi este dovada clară că știe că viața poate fi trăită departe de banalitate și monotonie, sfidând legile și regulile unui trai modest. Dacă nu o viață, măcar câteva zile care să-i marcheze viața. 

Fire închisă în ea și necăpătând ușor încredere în oameni, știam cât de sensibilă poate să fie, știam asta acum mai mult ca oricând, când îi sorbeam din priviri naturalețea și nevoia de atenție. Nu știu exact ce a determinat-o să-mi vorbească atât în acea dimineață, însă, cu siguranță, departe de ieșirile cu prietenii și activitățile zilnice, cadrul și îîmprejurimile cabanei la care ne aflam au trezit în ea spiritul pe care-l consideră ascuns, dar viu în fiecare ființă umană. Mergea pe potecile ce i se iveau în cale, fără vreo destinație, însă atât de încrezătoare, încât nici nu mă gândeam să încerc să-i schimb în vreun fel traseul. Ori asta, ori pentru că știam cât poate să fie de încăpățânată. 

La un moment dat, s-a oprit pentru a-și aranja eșarfa galbenă lăsată voit în bătaia vântului și m-a întrebat cu seninătate: „Ce te-ar face cu adevărat fericit în acest moment?”. Nu știu dacă aștepta cu adevărat un răspuns, însă cu siguranță m-a pus pe gânduri, căci am înțeles că o replică ar fi trebuit să trezească în mine sentimente de o intensitate unică. Știa că oamenii sunt schimbători, înșelători și trecători prin viețile noastre, așa că încă mă ținea strâns de mână, parcă rugându-mă să nu o abandonez. „Oamenii sunt prea ocupați să se bucure de astfel de momente”, mi-a spus ea în timp ce sufla spre mine un întreg val de puf de păpădie, alungând orice urmă de întristare. 

Poate că starea de amorțeală a dimineții a trecut cam greu… căci până să apuc să mă gândesc exact la cum o să revină la modul ei de viață obișnuit, la fata prietenoasă, sinceră și în continuă schimbare, am văzut-o stând ghemuită la o masă din lemn, savurându-și cafeaua și croasantul de dimineață... cu smartphone-ul în mână și scrijelindu-și ușor numele pe lemnul lucios… întipărindu-se odată cu literele de pe masă, fiecare literă și în capul meu. Numele fetei de care aveam să-mi aduc aminte mereu: Mălina. Aș mai fi vrut doar un lucru de la ea, să am certitudinea că, indiferent de ceea ce-i rezervă viitorul, va reuși mereu să rămână cu capul sus, să zâmbească așa cum a făcut-o în acea dimineață, fără vreun anume motiv…








Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu